Dacă m-ar fi întrebat cineva, ani la rînd, care e cea mai mare frică a mea, aș fi răspuns că e cea de singurătate. Întotdeauna m-am gîndit la asta ca la un blestem și mai toate acțiunile mele au fost ca să o contracarez. Ca nu cumva să mă găsesc, mai mult de oră-două, doar eu cu mine însămi și să simt „întunericul rece“ din jur. „Întunericul rece“, pentru mine, timp îndelungat, a definit tot ce putea fi mai rău. Lui i se opuneau imagini idilice cu interiorul luminos și cald, invadat de obiecte și ființe omenești prietenoase și îndelung vorbitoare, care te copleșeau cu afecțiunea lor. Astăzi aș zice, poate, te sufocau.

Dar a trebuit să treacă mult timp pentru asta. Ideea de „întuneric“ nu mi se mai pare atît de înspăimîntătoare. Pe vremuri, chiar mersul pe stradă, noaptea, mă înspăimînta îngrozitor. Mă simțeam urmărită, aruncam priviri furișe și dese în urmă și, de cîte ori le aruncam, simțeam tupilîndu-se în urma mea creaturi nocturne amenințătoare – vagabonzi, bețivi și potențiali violatori (ca să nu mai vorbim de cîini comunitari, în largul lor pe străzi pe atunci). Desigur că asemenea ființe chiar se mai ițeau în întunericul Bucureștiului devenit, brusc, Gotham City. Se mai ițeau și se ițesc și acum, dar scopul lor nu era, neapărat, năpăstuirea mea. Majoritatea lor ori nu mă observau, ori cerșeau și de la mine, ca de la atîția alții. Doar mie, pe vremea aceea, mi se părea că universul se învîrte strict în jurul meu.

Într-o noapte, la o altă vîrstă, am plecat de acasă într-un moment cu adevărat nelalocul lui. Era pe la trei noaptea și întunericul putea fi la fel de rece ca oricînd, dacă așa voiai să-l vezi. Însă eu, una, atunci, nu l-am mai simțit așa. Am simțit întunericul ca libertate, față de prea multa și, brusc, sufocanta lumină caldă de acasă. De atunci încolo nu mi-a mai fost frică: nici de noapte, nici de creaturile ei à la Gotham City. Nu am am mai avut senzația de libertate și exaltare din noaptea aia, dar s-a instalat o indiferență calmă, de genul ce-o fi o fi și o să văd ce fac dacă o fi să mi se-ntîmple ceva. Indiferența m-a făcut chiar să mă pot bucura de peisajul de noapte, să mă uit cu drag și curiozitate la ferestrele luminate prin care se întrezăreau bucăți de intimitate, să admir casele, unele luminate profesionist pe dinafară, să apreciez pisicile care trec în trombă și plantele formidabile. Să nu fiu decît parțial suspicioasă cu puținii trecători rătăciți și uneori chiar binevoitoare.

Singurătatea de noapte, afară, în mijlocul intemperiilor, e pentru mine cel mai greu de stăpînit. Comparativ cu ea, cea de noapte, dar în interior – cea care, altădată, mă făcea să tremur, literalmente, de frică –, e floare la ureche. Cînd eram, cred, prin clasa a XII-a și mama a plecat de-acasă vreo două nopți, lăsîndu-mă complet singură, pentru prima dată, a fost un adevărat coșmar. Stăteam la parter, cu gratii la geamuri, e adevărat, dar senzația că eram expusă și că, practic, oricine putea avea acces la apartamentul meu, primul pe dreapta cum intrai în bloc, era mai tare decît orice. Imediat ce a plecat mama, țin minte că am început să improvizez capcane, legînd chestii cu sfori deasupra ușilor, care evident ar fi căzut în capul potențialilor atacatori cînd acestea s-ar fi deschis. E adevărat că ușa de la intrarea în apartamentul nostru era precară (dar pe vremea aia cam toate erau așa) și cu un șut mai puternic ar fi putut fi ușor deschisă, gîndeam eu. Gîndeam stăpînită de groaza neagră ce pusese stăpînire pe mine în momentul acela. Groază pe care n-am uitat-o pînă-n ziua de azi. Țin minte că am lucrat mult la capcane, parcă aveam și una clasică, o oală cu apă care s-ar fi răsturnat, dar și unele simpatice, cu clopoței, care sunau în caz de… Pînă la urmă am adormit, agitată, și noaptea respectivă a trecut.

Au trecut ani după asta, și tot n-am învățat să-mi gestionez singurătatea de noapte. Erau nopți în care nu puteam dormi și atunci îi sculam, cu egoism feroce, pe cei apropiați, pentru că pur și simplu nu puteam gestiona neantul care se lipea de mine ca un capot sintetic transpirat. Încet, foarte încet, anii au trecut și a venit, pe neașteptate, peste mine o perioadă în care a trebuit să am mai multe nopți de singurătate. Atunci am învățat să văd în tenebrele nopții și potențialul ei, în care îți veneau gînduri și inspirații, în care scrisul țîșnea ca un furtun de grădină înțepat din greșeală și în care se prefigurau soluții de ieșire din situații imposibile pentru a doua zi, în realitate și în ficțiune. În care eu cu mine însămi făceam, în sfîrșit, un tot care se putea cuibări confortabil și creativ în întunericul rece devenit lumină călduță.

Singurătatea asta, cînd nu a mai fost circumstanțială, s-a transformat, tot mai des, într-o opțiune. Opțiunea momentelor de „stop joc“ comunitar și de savurare a unuia solitar, introspectiv, și creativ, care te ajută s-o iei a doua zi, iar, de la capăt.

Foto: Franck Michel, flickr