Întîlnire cu adolescența
„Adolescenţa este o perioadă a schimbărilor rapide. De pildă, în timp ce copilul trece de la 12 la 17 ani, părinţii îmbătrînesc cu 20“. (Anonim)
Nenumăraţi poeţi, prozatori, eseişti, muzicieni au vorbit, scris, cîntat, tînjit, în operele lor, după adolescenţă. Adolescenţa lor, nu a copiilor lor. Rugaţi un adult să vă vorbească despre adolescenţă şi veţi auzi cuvinte roz, de dor şi de inimă albastră. Rugaţi un părinte de adolescent/ă să vorbească despre vîrsta cu pricina, şi rozul este înlocuit cu „negru în faţa ochilor“, „eu te-am făcut, eu...“, „la uşa mea să nu vii cu...“, „de eşti tu acela/aceea, nu-ţi sînt mamă/tată eu...“, iar inima albastră este înlocuită cu palpitaţii şi aspacardin.
Există suficiente motive să-ţi dai demisia din meseria de părinte de adolescent. Atunci cînd:
● îţi trînteşte uşa în faţă la o secundă după ce i-ai spus că, dacă mai e obraznic, nu-l mai laşi la bairam;
● îţi spune că nu-l înţelegi, iar ce nu înţelegi are proporţii cosmice: nu înţelegi ce e iubirea, ce mutilare sufletească îi provoci dacă nu-l laşi pe munte, trei zile, cu băieţi şi, mai ales, fete, cît de multe învaţă el din ora în care a stat în parc, în loc să frecventeze ora de matematică;
● habar n-ai ce grave prejudicii poate să-i aducă imaginii de sine ora zece de întoarcere de la chef;
● nici nu-ţi trece prin cap cîte informaţii îi poate furniza jocul pe computer, în orice caz, cu mult mai multe decît Moromeţii sau Pădurea spînzuraţilor;
● Nelu sau Marcela, colegul/a lui de bancă, băiat/fată simplu/ă, fără virtuţi speciale, a devenit peste noapte, cu tricourile lui/ei lălîi/mulate, guru al modei.
● acelaşi/aceeaşi Nelu/Marinela este, tot brusc, pe lîngă guru al modei, un Dalai Lama al tuturor adolescenţilor aflaţi în război cu acneele, profa de istorie, părinţii demodaţi, fetele ţîfnoase/băieţii mitocani;
● îi găseşti în buzunar prezervative, tutun de ţigară risipit şi bilete de pariuri;
● nu te lasă să-i citeşti jurnalul, în ciuda argumentelor de bun-simţ şi iubitoare pe care le aduci: că astfel l-ai putea cunoaşte, ajuta, sfătui mai bine;
● stă cu ochii în tavan şi căştile în urechi, iar tu trebuie să dai cu aspiratorul sau să repari maşina;
● fardurile şi sclipiciurile îţi transformă odorul, crescut cu drag şi sacrificii, într-un pom de Crăciun cu instalaţii fluorescente în exces. Există, pe lîngă toate acestea, desigur, suficiente motive să-ţi mîngîi adolescentul pe cap, dacă te lasă, să-l strîngi în braţe şi să-ţi spui: „Oricum ar fi, al meu e, şi-l iubesc“. Cînd întrebările lui arată cît de neştiutor, naiv şi speriat este. Cînd îţi spune cu glas în schimbare, dar ferm, că rezolvă el singur conflictul pe care-l are cu profa de fizică. Cînd descoperi, în ciuda siguranţei şi a nonşalanţei afişate, spaimele în faţa viitorului, frica de a pleca din căminul părintesc, teama de dentist, de bacalaureat, de prima întîlnire romantică. Cînd nu înţelege ce se întîmplă cu corpul lui, aflat în perpetuă nelinişte, cu mintea lui, măcinată de dilema „vreau să fiu independent, dar şi să mă ajute ai mei“. Cînd descoperi ce inimă fragilă are în faţa dragostei, cît de des răceşte fiindcă fesul sau căciula îi strică frizura, ce minte puţină are cînd se hotărăşte să încerce, pe stomacul gol, primul pahar de alcool. Cînd îţi dă blugii la spălat şi uită să-i golească de secretele lui/ei de adolescent/ă. Cînd ştii că va veni un timp cînd îţi va fi dor de adolescenţa lui. Şi a ta.
Maria Iordănescu este psiholog.
