Mi-am petrecut mai toată luna decembrie așteptînd Crăciunul și trăind, cu orice preț, un soi de strălucire călduță zi după zi. Am trăit glazura Crăciunului, ca o peltea întinsă pe zilele „reglementare“ din astă perioadă, și nu chiar esența lui.

La început de ianuarie, cam după Bobotează și Sf. Ioan, glazura asta se cam fîsîie și-ncepi să revezi lucrurile în lumina tăioasă de iarnă. Filmele de Crăciun îmi inoculaseră un soi de ideologie altruistă indiferent de circumstanțe: să-i ajuți pe alții, să-i pui mereu înaintea ta și a intereselor tale. Frumos, și unul dintre cele mai importante deziderate ale mele. Dar, în aceeași nemiloasă lumină a sfîrșitului de glamour și călduț, îți dai seama, brusc (odată cu terminarea banilor puși la bătaie pentru ca sărbătorile tale să fi fost ca-n cărțile poștale), că, evident, mai întîi trebuie să fii capabil să te ajuți pe tine ca să-i ajuți pe alții. Să fii pe picioarele tale, independent și de nimeni să nu depanzi, atît financiar, cît și emoțional. Să te lămurești în legătură cu scopurile tale în viață (ca să nu mai vorbesc despre cel al existenței tale în general), ca apoi, cumva în cunoștință de cauză și de opțiune, să-ți îndrepți atenția asupra celor din jur. Și cînd o faci, s-o faci chiar pentru ei, nu ca să te simți tu mai puternic și mai confortabil în fotoliul tău de regizor. Să te pui pe tine deoparte și să nu aștepți recunoștință.

Dar idilismul sărbătorilor de iarnă, desigur, nu are în centru doar ideea de ajutorare. Ci și pe cea de familie. Am privit, lung, tîmp și cu jind, la mesele perfecte de familie din aceleași filme de Crăciun. În care nu numai că stăteau, cot la cot, membrii cîte unei familii, dar o făceau și alături de vreun străin rătăcit care, în anumite cazuri, se dovedea și el un fiu sau un nepot pierdut pe parcurs. Unde fața de masa era lungă și roșie, și fiecare obiect de pe ea avea măcar o trăsătură drăgălașă sau o tentă de auriu. Și totul se împărțea, pentru fiecare lucru se mulțumea și oamenii prezenți acolo nu îl uitau pe Dumnezeu.

Familia mea „tradițională“ (precizez explicit că am folosit epitetul cît se poate de ironic și că nu cred în acest concept) s-a străduit, și ea, să se ridice la nivelul portretelor siropoase anterior menționate. Se străduia ea și pe vremea cînd era mai numeroasă, cînd încă existau și mama, și bunicul meu. Ne adunam, de fiecare dată, cu toată dotarea de rigoare, sarmale, cozonaci, globuri, îngerași, clopoței, artificii. Decorul, scenografia erau bine pus la punct, toate elementele exterioare erau asigurate. Mai rămînea ca și personajele, odată ce și-au îmbrăcat costumele și s-au urcat pe scenă, să facă față fericite, sau măcar vesele, rolurilor impuse implicit. Membrii familiei mele încă extinse pe atunci făceau față cu brio pînă la un punct. Exista întotdeauna, însă, un punct în care respectivele personaje o luau razna, treceau o limită, apărea un soi de mic hybris familial și ordinea aparentă degenera în dezordine. Spiritele se încingeau, oamenii se certau, se înroșeau la față, eventual își dădeau cu pumnii în cap. Pînă la urmă, momentul trecea, după criză ordinea se restabilea pe temeiuri noi și familia își relua demnitatea imaginară și idilismul festiv.

Mai nou, membrii familiei mele s-au împuținat remarcabil. Cei trei cîți abia am mai rămas ne-am străduit, de sărbători, cît de bine am putut. Ne-am străduit să dovedim un oarecare spirit al Crăciunului, în sensul de veselie, împărtășire, dăruire. Toate, desigur, bazîndu-se pe ceva real: o afecțiune reciprocă și o dorință, reală, de a-i înțelege pe ceilalți membri ai familiei. Care membri, în practică, fiind trei adulți cît de cît responsabili (între timp, copilul din poveste a devenit și el adult), au evoluat, fiecare pe calea lui diferită. Unul e dezamăgit de viață și de el însuși și aduce, des, în discuție subiectul pensiilor (sau, mai curînd, al lipsei lor). Altul vrea să fie lăsat în pace în refugii și meditații spirituale. Un al treilea (încă) mai vrea să schimbe lumea și să șteargă cu un burete bine îmbibat inegalitățile dintre semeni.

Toate astea, pe fondul unei diminuări sensibile a familiei, al unei prezențe a efemerului și a trecerii tot mai aproape de noi. În atari condiții, am reușit, totuși, să luăm împreună, toți trei, o masă de Crăciun. Deși unul e vegetarian, altul nu mănîncă nimic gras și nu bea nimic, și un al treilea ar vrea să se lăfăie în orice, dacă s-ar putea. Cele trei feluri de sarmale pe care le-am avut pentru masa asta sînt relevante: unele cu orez și ciuperci, altele cu pui și, în sfîrșit, cele cu porc, clasice.

În ciuda diferențelor de toate felurile, am dus masa de Crăciun la bun sfîrșit. La fel cum am împodobit brazii, pe cel din sufragerie și pe cel de la cimitir. Și, deși ne-a fost mereu greu, ca și cum am umbla într-o mlaștină cu încetinitorul, cred că ne-am bucurat de sărbători. Cu efort, dar și cu afecțiune. După care ne-am repierdut în lumina tăioasă de ianuarie.