Uniunea Europeană de azi trebuie salvată și reinventată totodată. Salvarea UE are întîietate, întrucît existența Europei e amenințată. Dar, după cum a subliniat președintele francez Emmanuel Macron în timpul campaniei sale electorale, recîștigarea susținerii de care UE se bucura odinioară este la fel de importantă.

Existența UE e amenințată, în parte, din exterior. Uniunea e înconjurată de puteri ostile față de ceea ce reprezintă ea – Rusia lui Vladimir Putin, Turcia lui Recep Tayyip Erdogan, Egiptul lui Abdel Fattah el-Sisi și America pe care Donald Trump ar crea-o, dacă i-ar sta în putință.

Dar există și amenințări care vin din interior. UE este guvernată de tratate care, în urma crizei financiare din 2008, au devenit futile, date fiind actualele condiții din zona euro. Chiar și cele mai simple măsuri, necesare pentru a asigura stabilitatea monedei unice, au putut fi aplicate numai prin acorduri interguvernamentale fără legătură cu tratatele existente. Și, pe măsură ce funcționarea instituțiilor europene a devenit tot mai complicată, UE însăși a devenit, pe alocuri, disfuncțională.

Zona euro, mai ales, a devenit exact opusul a ceea ce trebuia să fie. UE urma să fie o asociere voluntară a unor state cu reprezentări similare, dispuse să renunțe parțial la propria suveranitate în vederea binelui comun. După criza financiară din 2008, zona euro s-a transformat într-un acord prin care țările creditoare impun condiții țărilor debitoare care nu-și mai pot respecta obligațiile. Impunînd austeritatea, țările creditoare au făcut imposibil ca țările debitoare să înregistreze creșterea economică necesară stingerii datoriilor.

Dacă UE va continua în felul acesta, speranțele de ameliorare sînt scăzute. Din acest motiv, Uniunea ar trebui regîndită de la zero. Abordarea „începînd de la vîrf“, folosită de Jean Monnet în 1950 pentru demararea integrării europene, a antrenat acest proces vreme îndelungată, pînă să înceapă să piardă din forța motrice. Europa are nevoie acum de un efort comun care să combine abordarea „începînd de la vîrf“ a instituțiilor europene cu inițiativele „începînd de jos“, necesare pentru mobilizarea electoratului.

Să luăm cazul Brexit, care va dăuna major ambelor părți. Negocierea separării de Marea Britanie va distrage atenția UE de la propria ei criză existențială, iar discuțiile vor dura cu siguranță mai mult decît cei doi ani care le-au fost alocați. Cinci ani ar fi mai plauzibil – o eternitate în politică, mai ales în vremuri de răscruce, cum sînt cele de astăzi.

De aceea, UE ar trebui să abordeze negocierile Brexit într-un spirit constructiv, admițînd imprevizibilitatea viitorului. S ar putea ca, în decursul acestui lung proces de „divorț“, publicul britanic să decidă că a fi parte din UE este mai atractiv decît a o părăsi. Dar acest scenariu presupune ca UE să se transforme într-o organizație pe care alte țări, precum Marea Britanie, să și-o dorească, și ca oamenii de pe ambele maluri ale Canalului Mînecii să-și schimbe starea de spirit.

Îndeplinirea acestor condiții e puțin probabilă, dar nu imposibilă. Ar trebui ca întreaga UE să admită că Brexit este un pas spre dezintegrarea Europei – și, ca atare, o opțiune perdantă pentru ambele părți. În schimb, o Uniune Europeană devenită din nou atrăgătoare ar reda oamenilor, mai ales generațiilor tinere, speranța într-un viitor mai bun.

O astfel de Europă s-ar deosebi de formula actuală din două puncte de vedere esențiale. În primul rînd, ar face o distincție clară între UE și zona euro. În al doilea rînd, ar admite că zona euro e reglementată de tratate învechite și că această reglementare nu poate fi modificată deoarece schimbarea tratatelor e imposibilă.

Conform tratatelor, toate țările membre urmează să treacă la moneda euro – dacă și cînd se califică pentru asta. Ceea ce a creat o situație absurdă: țări ca Suedia, Polonia și Republica Cehă susțin sus și tare că nu intenționează să treacă la moneda euro, dar sînt în continuare descrise și tratate ca state „pre-ins“ (pre-aderare la zona euro).

Efectul nu este unul pur cosmetic. UE a devenit o organizație în care zona euro constituie miezul, iar ceilalți membri sînt clasați pe o treaptă inferioară. Asta trebuie să se schimbe. Multiplele probleme nerezolvate ale monedei euro nu trebuie să ajungă să distrugă UE.

Eșecul în a clarifica relația dintre euro și UE reflectă o disfuncție mai gravă: presupunerea că diversele state membre pot evolua cu viteze diferite, dar că toate se îndreaptă spre același țel. De fapt, numărul statelor membre care resping explicit ideea unei „uniuni tot mai unite“ e în creștere.

Înlocuirea unei Europe „cu mai multe viteze“ cu o Europă „cu mai multe piste“, care să le permită statelor membre o paletă mai largă de opțiuni democratice, ar avea un efect benefic pe termen lung. În stadiul actual, statele membre vor să-și reafirme suveranitatea, mai degrabă decît să renunțe la ea într-o măsură și mai mare. Dacă însă cooperarea dă rezultate bune, atitudinile ar putea deveni favorabile și obiectivele urmărite de coalițiile celor dispuși să acționeze ar putea atrage o susținere universală.

În trei domenii se impun progrese semnificative: dezintegrarea teritorială, ilustrată de Brexit, criza refugiaților și lipsa unei creșteri economice adecvate. În privința tuturor acestor probleme, Europa se confruntă cu un grad foarte scăzut de cooperare.

Gradul de cooperare este deosebit de redus în problema crizei refugiaților, cu tendințe de scădere. Europei încă îi lipsește o politică de migrație globală. Fiecare țară urmărește ceea ce percepe ea ca fiind propriul interes național, acționînd, ca atare, adesea, împotriva intereselor altor state membre. Cancelarul german Angela Merkel avea dreptate: criza refugiaților ar putea distruge UE. Dar nu trebuie să renunțăm. Dacă Europa ar putea realiza un progres semnificativ în ameliorarea crizei refugiaților, forța motrice ar spori din nou.

Cred cu tărie în forța motrice. Chiar și înainte de alegerea lui Macron, odată cu înfrîngerea netă a naționalistului olandez Geert Wilders, cu ocazia alegerilor generale din Olanda, în martie, s-a putut observa creșterea unei forțe motrice care ar putea schimba în bine procesul politic „începînd de la vîrf“ al UE. Și, odată cu alegerea lui Macron, singurul candidat pro-european, crește și încrederea mea într-un rezultat pozitiv al alegerilor din toamnă ale Germaniei, unde există multe alianțe care ar putea duce la o coaliție pro-europeană, mai ales dacă susținerea pentru partidului antieuropean și xenofob „Alternative für Deutschland“ cotinuă să scadă. Această forță motrice pro-europeană în creștere ar putea fi suficient de puternică pentru a depăși cea mai mare amenințare: o criză bancară și a imigrației în Italia.

Sînt de asemenea încurajat de ini­ția­tivele spontane, venite de la oameni obișnuiți – susținute mai ales de tineret – pe care le vedem astăzi. Mă gîndesc la mișcarea „Pulsul Europei“, care a început în Frankfurt, în noiembrie trecut, și s-a răspîndit în vreo 120 de orașe de pe întregul continent, mișcarea „Best for Britain“ din Anglia și opoziția față de partidul aflat la putere „Lege și Justiție“ din Polonia, și față de partidul Fidesz al prim-ministrului ungar Viktor Orbán.

Pesemne că mișcarea de opoziție din Ungaria este la fel de surprinzătoare pentru Orbán ca și pentru mine. Orbán a urmărit să înfățișeze politicile sale ca pe un conflict personal cu mine, făcînd din persoana mea ținta campaniei necruțătoare de propagandă a guvernului său. El pozează ca apărător al suveranității Ungariei, iar pe mine mă descrie ca pe un speculant valutar, care își folosește banii pentru a inunda Europa cu imigranți ilegali, ca parte a unui complot nebulos, dar nu mai puțin nefast.

Adevărul cu care mă mîndresc este că sînt fondatorul CEU (Uni­ver­sității Central Europene), care, după 26 de ani, a ajuns în topul 50 al celor mai bune universități din lume în domeniul științelor sociale. Înzestrînd CEU, i-am permis să-și apere libertatea academică de ingerințe exterioare – din partea guvernului ungar și din partea oricui altcuiva (incluzîndu-l pe fondator).

Din această experiență am învățat două lecții. Mai întîi, că pentru a apăra societățile deschise, nu e suficient să te bizui pe statul de drept, trebuie să-ți aperi activ crezul. CEU și bursierii fundației mele fac asta. Miza e chiar destinul lor. Dar sînt sigur că efortul lor susținut de apărare a libertății academice și a libertății de asociere va pune în cele din urmă în mișcare roțile greoaie ale justiției europene.

În al doilea rînd, am învățat că de­mo­cra­ția nu poate fi impusă din afară, ea trebuie să fie cîștigată și apărată de oameni. Admir modul curajos în care maghiarii au rezistat înșelătoriei și corupției instaurate de statul corupt și mafiot al lui Orbán, și mă simt încurajat de reacția fermă a instituțiilor europene în fața provocărilor venite din Polonia și din Ungaria. Chiar dacă drumul e plin de pericole, întrevăd cum, dincolo de aceste strădanii, se conturează o renaștere a Uniunii Europene. 

George Soros este preşedintele fundaţiilor Soros Fund Management şi Open Society, și autor al The Tragedy of the European Union: Disintegration or Revival?. 

© Project Syndicate 2017
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEȘU

Foto: wikimedia commons