În școala primară, în fiecare di­mi­neață pe la 8 fără zece, ne adunau în „curtea mică“ și mizerabilă, cea de lîngă cabinetul stomatologic de unde se auzeau periodic urletele unor copii torturați, ca să „facem careul“ și să cîntăm imnul. Eram împărțiți în șiruri, pe clase, și păstoriți de către „tovarășele“ noastre. Se întîmpla și vara, cînd era plăcut și răcoare, primăvara – cînd înfloreau castanii și se auzeau guguștiuci, dar și iarna, la -10 grade. Însă toată operațiunea nu dura mai mult de zece minute. Cineva, vreo tovarășă de muzică, dădea tonul și începeam cu toții să lălăim neconvingător: „Trei culori cunosc pe lume…“, să mestecăm cuvintele și să tragem din cînd în cînd chiulul. Privită de undeva de sus sau de la distanță, scena era hilară – vreo 500 de copii în uniforme pepit, cu cravate roșii la gît, care dormeau pe ei, chinuind un cîntec și ducîndu-l cu chiu, cu vai pînă la capăt. Nici o inimă înflăcărată nu bătea în piepturile noastre, glasurile mormăite nu se înălțau spre cer și păreau să vină de undeva din străfundul pămîntului. Era jalnic, însă imnul devenise rutina dimineților noastre.

Mi-am amintit de „careul“ de la școală, de fiecare dată cînd am cîntat imnul, la proteste, împreună cu cîteva mii sau zeci de mii de oameni (cu cît numărul era mai mare, cu atît desincronizările erau mai dese, fiecare grup cîntînd, practic, în propriul său ritm). Și dincolo de momentul care se voia solemn, mi-a venit cumva să rîd. Parcă eram aceiași ștrengari din curtea școlii, doar imnul se schimbase. În primul rînd, aproape nimeni nu știa mai mult de prima strofă (de aceea s-a și făcut un soi de karaoke) – cine să învețe pe de rost 11 strofe (unsprezece!), cu versuri în mare parte anacronice, de o calitate literară medie (nu spun mai multe, pentru că nu sînt critic literar, e o părere pur subiectivă)? Ce spuneți de aceste versuri: „Înalţă-ți lata frunte și caută-n giur de tine, cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii“? Parcă nu sînt genul care să te urmărească noaptea-n somn, nu? Dar de: „N-ajunse iataganul barbarei semilune, a cărui plăgi fatale și azi le mai simțim“? Din cîte știu, „barbara semilună“ a apus de mult și în zilele noastre mergem în concediu all-inclusive în Antalya, unde e improbabil să mai simțim vreo „plagă fatală“. Deh, alte vremuri! Mă gîndeam la toate acestea, în timp ce mă străduiam să cînt conștiincios imnul țării noastre. La versul: „Priviți mărețe umbre, Ștefan, Mihai, Corvine“ a fost un abandon aproape total. Oare imnul să fie de vină? Lă­sînd la o parte versurile, melodia (credits: Anton Pann) e frumoasă, dar greu de cîntat, existe multe șanse ca cineva mai afon (ca mine) să o lălăie aiurea. Din punctul acesta de vedere, „Trei culori“ avea parcă ceva mai mult ritm „de imn“. Și dacă tot sîntem la capitolul comparații, nu o singură dată mi s-a făcut pielea de găină cînd am ascultat stadioane întregi cîntînd într-un singur glas „God save the queen“. Se simt acolo, în doar cîteva versuri, o măreție a monarhiei britanice, dar și respectul unei națiuni față de această monarhie. Nu o singură dată m-am emoționat la „La Marseillaise“ care începe tulburător și în forță, dar și cînd am auzit „Deutschland, Deutschland über alles…“, atît de puternic, uneori chiar și la imnul american, deși într-un fel „s-a uzat“ (îl auzi peste tot prin filme). Vibrez un pic și la imnul Rusiei, la linia lui melodică ce mi se pare că surprinde ceva din complexitatea sufletului rus. În general, îmi plac imnurile, ca simboluri, inclusiv imnul României.

Apoi, a mai apărut problema „tricolorului uman“, o inițiativă care a apărut pe Facebook și a fost destul de comentată. Pe mulți i-a dus cu gîndul la spectacolele omagiale, „de tristă amintire“, și la fostele coregrafii împrumutate de prin China și Coreea de Nord. Am participat și eu la un astfel de spectacol de balet colectiv, în Piața Unirii, „la fîntîni“, 5000 de pionieri dansînd cu grație și fluturînd steaguri, filmați o zi întreagă din elicoptere, pentru cinci minute de montaj la emisiunea duminicală Lumea copiilor. Am avut febră musculară o săptămînă și, deși am fost răspălătiți cu Pepsi și ciocolată chinezească pentru eforturile noastre, tot n a meritat, este una dintre amintirile pe care vreau să mi le șterg din memorie.

Pînă la urmă, „tricolorul uman“ a ieșit frumos, deși un pic strîmb și cu prea mult roșu. S-a obținut imaginea memorabilă care s-a dorit, perfectă pentru a fi difuzată pe posturile străine, însă dacă mă întrebați pe mine, prefer drapelele simple, din piață, cu gaură sau fără, care uneori îmbracă oamenii, pentru că le e frig, alteori sînt prinse în mod nonconformist la gît.

În școala din perioada comunistă ne au sufocat cu simbolurile patriotice și cu identitatea neamului nostru. Imnuri cîntate la prima oră, drapele fluturînd la orice adunare pionierească, „cravata roșie cu tricolor“, sutele de poezii învățate pe de rost și recitate cu patimă. Totul se rezuma la „național“ – poet național, imn național, costume populare, dragoste de glie, universalitatea și celelalte culturi aproape că nu existau. „Patriotismul“ ne curgea, vrînd-nevrînd, prin vine, aproape orice abordare era una patriotică. Acesta a fost un lucru „specific“ al comunismului de la noi. Imediat după 1990, cînd eram adolescentă, nu prea știam să fac diferența între patriotism și naționalism (sau uneori îmi dădeam seama că granița dintre cele două e subțire și periculoasă). De pildă, fostul meu profesor de română era legionar (oarecum activ) și se considera un mare patriot. Un om deosebit, de altfel. Din tot Eminescu, a insistat mult pe „Doina“, pe care ne-a recitat-o în clasă cu lacrimi în ochi. M-a emoționat, omul acela chiar simțea versurile într-un anume fel. Dar oare își iubea cu adevărat țara? Era patriot sau naționalist? Bunicul meu, care a fost pe front și ale cărui amintiri se întorceau invariabil la acel punct de cotitură – războiul, de parcă tot ce a urmat după aceea n-a fost decît o coadă inutilă a existenței sale, a luptat pentru țara lui fiindcă o iubea sau pentru că așa a fost conjunctura, vremurile, au fost trimiși mii de tineri, ca vitele, să lupte într-un război care nu era al lor? Mereu am trăit acest tip de confuzie, iar deschiderea spre universalitate m-a îndepărtat și mai mult de „patriotismul“ înghițit cu lingurița în școală, ca un amar ulei de ricin.

Comuniștii au reușit să demonetizeze marile simboluri naționale și cred că există o moștenire a unei lehamite față de acestea. Uneori subconștientă. De aceea, încercăm mai degrabă să ne autodefinim prin simboluri alternative, prin reinventarea limbii, prin pancarte pline de umor și prin spirit critic. Și pentru că, spunea cineva, în piață, despre o renaștere a societății civile, poate e chiar mai mult de atît – o căutare a identității naționale, dincolo de simboluri.

Foto: Andrei Ivan