În urmă cu cîteva zile întocmeam o listă de provizii pentru o călătorie mai lungă cu mașina și o ședere într-un loc destul de izolat, unde mereu e bine să ai ceva de mîncare la îndemînă, lucruri banale, precum conserve, biscuiți, fructe, cînd m-au năpădit amintirile călătoriilor mai de demult, din copilăria mea, să zicem, atunci cînd nu te puteai opri la orice benzinărie ca să-ți iei un sandviș și o cafea, prin gări nu existau McDonald’s și KFC, alimentarele erau goale, iar hotelurile nu-ți ofereau mereu cele mai bune variante de prînz sau cină. Sînt mai degrabă amintiri olfactive și care țin de gust, de gusturi, așa că am lăsat lista mea inițială să mai aștepte și am făcut o alta, al cărei conținut poate să pară, la o primă vedere, destul de frivol, însă încearcă să surprindă ceva din farmecul acelor călătorii care de multe ori îți rămîneau în minte tocmai pentru că miroseau exact a ceea ce aveai în desaga „pentru drum“.

Puiul cu miros de tren. Era un must al călătoriilor lungi cu trenul, de pildă de la București la Cluj sau Baia Mare. De obicei, puiul se procura cu mai multă vreme înainte, se congela și se păstra tocmai pentru această ocazie specială, fiindcă n-aveai parte de un drum lung în fiecare zi. Cu o zi înainte de plecare, se frigea puiul la cuptor sau pe grătarul fără fum, apoi se porționa atent – copane, aripi, piept – ca să ajungă la toți cei care o porneau împreună pe coclauri. Bucățile de carne friptă se ambalau într-o pungă, apoi se așezau în indispensabila „plasă cu mîncare“. Se scoteau din pungă pe la ora prînzului, adică atunci cînd trenul trecea prin locuri pitorești precum Sinaia sau Predeal, pentru ca în timp ce mănînci puiul să ai parte și de peisaj. Te uitai la munți și rodeai oscioare. Puiul era rece, pielea care cu o zi în urmă părea rumenă și apetisantă se fleșcăise și carnea căpătase deja un iz inconfundabil, care nu semăna cu nimic altceva: „mirosul de tren“. Am observat că aripioarele de la KFC nu mai prind, astăzi, „miros de tren“, oare de ce?

Sandvișurile. Ambalate individual, în șervețele. Pentru cei mai săraci, cu parizer și ceva muștar. Și era pe vremea aia un parizer care puțea de-ți muta nasul. Le mîncau în general muncitorii prin rate și nu se mai așeza nimeni lîngă ei. Dacă cineva desfăcea un sandviș cu parizer, spațiul din jurul său, oricît de aglomerat ar fi fost, se golea și era clar că acel compartiment de tren sau acel autobuz era definitiv compromis.

Cu șuncă de Praga sau cu salam de Sibiu, pentru domni. Alte mirosuri, de data aceasta îmbietoare. Nu puteai decît să speri că domnul sau doamna o să-ți întindă și ție un sandviș, de poftă, de milă. Șunca de Praga și salamul de Sibiu se găseau greu. De pildă, tatăl meu, cînd se întîmpla să aibă astfel de sandvișuri cu totul speciale la serviciu, le mînca pe șest, pe sub birou, ca să nu dea la nimeni.

Chiftele și șnițele. Le făceau de obicei bunicile, mătușele, gospodinele. Cu o zi înainte de plecare, sfîrîia uleiul în tigaia unde se prăjeau chiftele și/sau șnițele. Erau proviziile cele des întîlnite și mai consistente din călătoriile în vremuri socialiste (pe lîngă puiul „cu miros de tren“). De obicei, toate aceste femei dedicate care îi pregăteau pe cei dragi pentru drum făceau munți de chiftele și de șnițele. Nu conta că băteau carnea de ajungea cît foița de țigară sau că pe cea de la chiftele o înmulțeau cu miez de pîine la greu, doar să fie cît mai multe chiftele și șnițele, să ajungă pe parcursul întregii călătorii, la toată lumea. Chiftelele (ambalate fiecare într-un șervețel) puțeau, dar nu așa rău ca parizerul, nu ți-era chiar rușine cu ele. Șnițelele, cu coaja lor groasă de făină și ou, erau cele mai bune. Între două felii de franzelă, se transformau în prînzul perfect la o ieșire la iarbă verde, de pildă. Îl mai completai cu doi mici „la carton“ de la vreun bufet și te întorceai acasă ghiftuit. Verișorul meu de la Cluj nu pleacă nici acum la drum spre Grecia, în vacanță, fără șnițelele pe care i le face mama lui cu o zi înainte. Călătoria pentru el nu ar mai avea nici un rost fără șnițele.

Ouăle fierte tari. Nu știu de ce acum am senzația că doar oamenii în vîrstă plecau la drum cu ouă fierte tari după ei. Mi-amintesc de toate acele cupluri de bătrîni, de prin trenuri – ea scotea din plasa cu mîncare un ou și i-l întindea lui cu grație, apoi își scotea propriul ei ou. Le ciocăneau de marginea măsuței mizere de la fereastră, apoi o vreme se concentrau amîndoi asupra cojitului. Cojile de ou se strîngeau într-un șervețel care se arunca în recipientul pentru gunoi (tot mizerabil) de sub măsuță. Dacă îl răsturnai din greșeală (nici nu era greu, pentru că era tot timpul plin, o dovadă că oamenii, în comunism, mîncau în tren, nu glumă), din el cădeau numai coji de ouă, oscioare de la puiul fript și cotoare de măr. Un ou fiert tare nu mergea fără sare. Iar sarea se ținea invariabil într-o fostă cutiuță de medicamente. Poate din cauza asta, asociez ouăle fierte pentru drum cu bătrînii.

Sticla cu apă și merele. În fiecare excursie cu școala, aveam în ghiozdan o sticlă cu apă și cîteva mere. Problema cu apa (de la chiuvetă, desigur) era că nu prea aveai în ce s-o pui. Vă imaginați că nu existau pet-uri. Mama căuta de fiecare dată soluții – sticle de jumate, de bere, cu dopuri speciale, din cauciuc, foste sticle de sirop cu dopuri care se înșurubau bine. Invariabil, apa se vărsa prin ghiozdan. Merele erau bio, din Obor, le mîncam cînd nu aveam de ales sau cînd nu aveam ce face.

Prăjitura cu vișine. Ei bine, pe aceasta o făceau de regulă bunicile. O băgau la cuptor cu o zi înainte şi așteptau pînă se răcea ca să o taie în pătrate egale. Nu aveai voie nici să ciupești din ea înainte de plecare, era pentru drum. Așezau cu grijă bucățile de prăjitură, ca să nu se sfărîme, într-o cutie de pantofi. În două sau chiar în trei straturi. Cutia era legată cu sfoară. Era de bonton să servești cu prăjitură cu vișine întreg compartimentul, așa că se termina repede, abia dacă apucai să guști din ea. Dacă era și bunica de față, mai multe cucoane cereau rețeta.

Piersicile. „Nu vrei o piersică?“ – mă întreba tanti de pe locul din fața mea. Pentru că eram politicoasă, luam o piersică. Vara se coceau niște piersici parfumate și zemoase cum nu mai sînt astăzi. Cu toții aveam prin bagaje cel puțin o piersică, două care se storceau de coapte ce erau, năclăiau totul pe acolo. Mergeam cu trenul și ni se scurgea la toți pe bărbie zeamă de piersică.

Bomboanele cubaneze. Erau deliciul suprem al oricărei călătorii. De obicei, nu aveam mai mult de patru-cinci bomboane, cu arome diferite – de portocală, de zmeură, de mentă. Le desfăceam pe rînd, doar în momentele-cheie, cele în care mai erau destule ore pînă la destinație, citisem toate cărțile cu povești și mă plictiseam cumplit. Le savuram. Frica mea cea mai mare era ca nu cumva să-mi ceară din întîmplare o bomboană vreun alt copil străin, aflat prin preajmă. De aceea, îmi îndeseam bomboanele în gură pe ascuns. Mereu, cînd ajungeam la capătul drumului, mai aveam cîte o bomboană cubaneză dosită, „de rezervă“.

Toate aceste mirosuri, gusturi, tabieturi ale călătoriei s-au pierdut, sînt irecuperabile.

Foto: wikimedia commons