Grecia se comportă ca un dependent

Vara asta, pe 1 iulie, eram la Atena. Mă întorsesem pe o navă după cîteva zile de colindat prin Creta şi mă împrietenisem în port cu o studentă la arhitectură. În timp ce căutam chioşcul ca să cumpăr bilete pentru metrou, ea îmi spune că toată săptămîna transportul public era gratis pentru toată lumea.

mă gîndeam,

Erau zilele dinaintea referendumului care urma să consulte cetăţenii greci despre cum ar trebui procedat în privinţa monedei euro. 

În Atena, totul părea să decurgă normal, în afară de cozile greu de ignorat din faţa bancomatelor. În noaptea de dinainte, UE şi Grecia ar fi trebuit să ajungă la un acord privind plata datoriilor: fie Banca Centrală Europeană continua să împrumute bani unei Grecii care ar fi impus austeritatea, fie grecii rămîneau fără euro. Eram curioasă să aflu rezultatele discuţiei şi am început să întreb oamenii de pe stradă despre decizia care ar fi trebuit să hotărască viitorul Greciei. Unii îmi spuneau că încă se mai discută, alţii credeau că s-a intrat deja în faliment, un librar se obişnuise cu criza şi nu vedea cum se putea mai rău, iar alţii spuneau că aşteaptă. În piaţa Monastiraki din centrul Atenei se auzeau cîntece patriotice şi se dansa ca-n

În toată perioada cît am stat în Grecia, nu ştiam ce să cred. Ştirile alarmante din presa online se disipau atunci cînd închideam laptop-ul şi ieşeam afară. Grecii erau politicoşi, zîmbitori, resemnaţi şi demni în acelaşi timp. Dar felul în care era guvernul grec părea greu de înţeles.  

Care e drogul Greciei? 

La început, dependenţa e un fel de lună de miere între o persoană şi (unul sau mai multe) droguri. De fapt, nici nu se pune problema dependenţei. Totul e plăcere, stresul dispare, iar problemele la serviciu sau în familie sînt uitate. Viaţa e frumoasă atîta timp cît există droguri. 

Cam la fel se întîmpla şi cu Grecia din 2001, după intrarea în zona euro. Încercase să intre şi în 1999, însă fusese respinsă de Uniunea Europeană, pe motiv că economia Greciei nu era la fel de puternică precum a celorlalte state care adoptaseră euro. Dar, în 2001, situaţia părea să se fi îmbunătăţit şi drahma grecească a devenit istorie. Preşedintele de atunci al Băncii Centrale Europene avertiza că Grecia mai avea mult de lucru din punct de vedere economic. Citat într-un articol BBC, prim-ministrul grec Costas Simitis spunea, într-un mesaj televizat de Anul Nou: „Cu toţii ştim că incluziunea în Uniunea Monetară Europeană ne asigură mai multă stabilitate şi deschide noi orizonturi“. Noua monedă era populară printre greci, economia părea să fie în creştere, iar Greciei i s-a deschis poarta împrumuturilor mari. Mai tîrziu, s-a descoperit că guvernul grec a făcut declaraţii false pentru a intra în zona euro, iar datoriile şi deficitul bugetar erau mult mai mari decît cele declarate. 

Grecia se bucura de încrederea băncilor şi a continuat să primească din ce în mai mulţi bani. Îşi găsise drogul – împrumuturile ce veneau cu atîta uşurinţă. Nivelul de trai se ridicase, iar situaţia în zona euro se îmbunătăţea treptat. Jocurile Olimpice se întorceau acasă, iar cele şapte miliarde de euro necesare găzduirii lor nu erau o problemă. Pentru a menţine visul frumos, Grecia a continuat să facă împrumuturi, chiar şi atunci cînd iluzia începea să se destrame şi banii veneau cu o dobîndă din ce în ce mai mare. Guvernul grec ajunsese în situaţia în care se împrumuta doar ca să-şi ţină vechii creditori la distanţă. 

Viaţa se învîrte în jurul drogului 

Cu cît problemele devin mai mari, cu atît dependentul petrece din ce în ce mai mult timp încercînd să facă rost de droguri şi să menţină aparenţele. Nopţi nedormite, anxietate, întîrzieri, minciuni, scandaluri. Cei din jur devin îngrijoraţi. E nevoie de o cantitate mai mare de drog pentru a obţine plăcerea rîvnită. Uneori ajunge falit, se împrumută sau ia pe credit de la

. 

Economia Greciei a ajuns să se învîrtă în jurul datoriilor. Problema nu mai putea fi ignorată, mai ales în contextul crizei mondiale din 2008. Grecia a tăiat cheltuielile publice. A crescut vîrsta de pensionare, a concediat funcţionari, dar situaţia a continuat să se înrăutăţească. Producţia a scăzut, la fel şi numărul celor angajaţi. Venitul din taxe s-a micşorat, iar colectarea taxelor era dificilă. Grecia a început să facă noi împrumuturi, iar astăzi datoriile Greciei depăşesc 300 de miliarde de euro. 

Negarea 

Un dependent va nega multă vreme faptul că e dependent. Uneori va recunoaşte că nu e bine să consume atît de multe droguri, dar consideră că se poate opri oricînd doreşte. Crede că dependentul este omul care doarme la intersecţie sau pe scările blocului. El are un serviciu şi familie şi e un membru funcţional al societăţii. Starea de negare se poate menţine şi zeci de ani, timp în care sănătatea, starea materială şi relaţiile au de suferit. Pentru cei din jurul dependentului este evident ce se întîmplă. Dar atunci cînd dependentul este confruntat cu problema abuzului de droguri, nu recunoaşte nimic. Cam aşa cum guvernul grec nega problema financiară, atunci cînd presa internaţională anunţa căderea iminentă a băncilor din Grecia. 

„Ai suficienţi bani la tine?“, am primit un SMS de la un prieten din România. „Băncile au probleme, n-o să poţi folosi cardul.“ M-am panicat puţin, dar nimeni din jurul meu nu părea îngrijorat. La un restaurant de cartier din Atena se foloseau carduri fără probleme: „Nu ştim pe cine să credem“, spunea unul din proprietari. „Uniunea Europeană spune una şi guvernul nostru spune alta. Nu cred că o să se-ntîmple nimic rău. Poate or să închidă băncile o zi-două, dar asta e tot. Dar tu ai venit în vacanţă, nu? Relaxează-te,

, totul e OK.“ 

Am continuat să aud „everything is OK“ pe unde treceam prin Grecia, şi atitudinea lor de perpetuu optimism parcă mă liniştea şi pe mine. Ce ar fi putut merge rău cînd grecii sînt atît de amabili, uleiul de măsline curge din belşug, iar aerul miroase a cimbru? Însă în ultimele zile în care am stat în Grecia, băncile se închiseseră şi oamenii începeau să-şi arate îngrijorarea. „Sînt banii împotriva oamenilor“, îmi explica un cretan. „Nu înţeleg cum ne pot da afară din Europa, cînd noi i-am inventat numele.“ Retragerile de la bancomate erau reduse la 60 de euro/zi pentru cetăţenii greci şi se anunţase organizarea referendumului. Un turist american prevedea că vor fi probleme cu combustibilul atunci cînd banii lichizi se vor termina, iar băncile vor fi blocate. 

Încercarea de a renunţa 

Dependenţii cronici ajung să-şi dorească să renunţe la droguri, dar nu ştiu cum. Puţini dintre cei care încearcă să renunţe pe cont propriu reuşesc. Chiar dacă drogul dispare, mecanismul dependenţei rămîne şi o substanţă poate fi înlocuită cu o alta. 

Guvernul actual al Greciei a fost ales datorită programului electoral care îşi propunea să confrunte regimul datoriilor cu creditorii internaţionali. Păreau hotărîţi să schimbe dinamica situaţiei şi să iasă din jocul subversiv care adusese Greciei o datorie mult peste venitul bugetar anual. Îşi manifestau nemulţumirea faţă de Uniune şi chiar dezvăluiau detalii confidenţiale ale negocierilor dintre UE şi Grecia. După cum mergeau lucrurile, părea că făceau paşi către renunţarea la euro. Era o oportunitate de „abstinenţă“. Referendumul de la începutul lui iulie arăta că aveau sprijinul populaţiei. Cu toate astea, Grecia s-a reîntors la masa de negocieri, pentru a obţine un nou împrumut. Efectele datoriilor asupra populaţiei şi economiei greceşti sînt din ce în ce mai greu de suportat. 

Ieşirea din spirala dependenţei 

Atunci cînd ajung într-o situaţie disperată (în spital sau în închisoare), cei mai norocoşi dintre dependenţi sînt integraţi într-un program de reabilitare. Trec printr-o perioadă de sevraj în care sînt agitaţi, iritabili, au insomnii şi vor cu disperare să consume din nou. Mulţi recad şi ajung din nou în tratament, unde învaţă să recunoască situaţiile riscante şi cum să procedeze pentru a se ţine departe de droguri. 

Referendumul a fost o încercare de reabilitare, dar Grecia n-a rezistat tentaţiei unui nou împrumut european. Simon Jenkins, un redutabil jurnalist britanic, susţine, în

că singura preocupare a UE este „să menţină ratele Greciei astfel încît băncile din Germania, Franţa şi Marea Britanie să poată da în continuare împrumuturi. Băncile, nu grecii au fost salvaţi. Ei şUEţ vor ca populaţia Greciei să continue să acopere dobînda, chiar dacă datoria principală e imposibil să fie achitată… îi întemniţează pe greci, negînd unei naţiuni întregi beneficiul procedurii legale a falimentului“. Procedura falimentului ar da Greciei posibilitatea de a-şi renegocia datoria, cu posibilitatea de a o micşora. 

Atunci cînd dependentul recade, atît prietenii (dependenţi la rîndul lor), cît şi dealer-ul sînt încîntaţi şi îl primesc pe dependent cu braţele deschise. Îi spun că tratamentul e oricum o pierdere de bani şi nu rezolvă nimic. În acelaşi fel, majoritatea presei europene spune că dacă Grecia va ieşi din zona euro (proces numit „Grexit“), asta va porni un haos pentru toată Uniunea (chiar dacă economia Greciei reprezintă doar 1,3% din economia Uniunii Europene). Pe lîngă asta, ar oferi un exemplu prost: dacă alte state cu probleme economice vor dori să plece şi ele?

„Realitatea e că managerilor zonei euro le pasă mai mult de împrumuturile pe care le-au acordat decît de Grecia“, scrie Simon Jenkins în

„Ar fi trebuit să realizeze de mult că indulgenţa bugetară a Greciei era o catastrofă iminentă. Ar fi trebuit să-şi recunoască greşeala şi să negocieze o scăpare decentă a Greciei. Dar pentru a lor nouă Europă, s-au dovedit conducători incapabili. I-au stricat prosperitatea şi i-au pus în pericol aripa sud-estică.“ 

Atunci cînd dependentul reuşeşte să se oprească din consum, renunţă la vechiul anturaj, la locurile cu tentaţii şi rupe legătura cu

-ii. Acesta e începutul unui proces îndelungat, dar plin de satisfacţii – recuperarea. E ca şi cum ar primi darul unei noi vieţi, îşi recapătă entuziasmul şi energia. 

La fel s-ar fi putut întîmpla şi cu Grecia, arată Jenkins: „Dacă grecii ar fi ieşit din euro după căderea din 2008, acum ar fi pe drumul recuperării. Datoriile ar fi devaluate. Cetăţenii săi ar avea de lucru. Investitorii ar investi. Turiştii ar veni valuri. Poate că Italia şi Spania s-ar întreba dacă nu le-ar fi mai bine cu o monedă naţională proprie, lăsînd ţările din nord într-o zonă a mărcii. Probabil ar avea dreptate. Dar, pentru moment, prioritatea e ieşirea Greciei din euro.“

Speranţa moare ultima.

încă s-ar putea întîmpla.  

Manuela Boghian a studiat antropologia şi lucrează în domeniul comunicării. În prezent, este editorul blog-ului despre dependenţă al clinicii scoţiene Castle Craig. 

Foto: wikimedia commons