Prima oară, am stat la Sic, la niște unguri – la pensiunea Sóvirág. A fost foarte bine și acolo, doar că nu prea ne-am înțeles cu fetele care serveau la restaurant, în limba română. Noroc cu doamna de la bucătărie care mai știa ceva românește și ne traducea, o chemam special atunci cînd fetele se uitau la noi încurate și doar dădeau din cap, zîmbind. Bucătăreasa gătea și pe la nunți (iar nunțile sînt esențiale în Ardeal, în zona rurală, aproape toată lumea participă într-un fel sau altul, ca să iasă din monotonie, din rutină) – ne-a arătat cu mîndrie pe telefonul mobil ce aperitive face, ce ouă umplute, ce salate înecate în maioneză, ce chifteluțe! Satul Sic e o enclavă de maghiari în județul Cluj, înconjurat de sate de români. Nici acum n-am reușit să-mi explic cum de reușește să reziste așa, ca o insulă. Pensiunea în sine era (cel puțin acum doi ani) o bijuterie – cu camere cu mobilier pictat, cu poze pe pereți cu sicarii de pe timpuri. Sicarii, care sînt cunoscuți drept foarte buni constructori și în zilele noastre, au contracte mai mult pe-afară. Pe vremuri, spunea bunica mea de la Cluj, sicăresele erau cele mai bune „fete în casă“ în orașul cel mare din apropiere. Adică menajere, ca să ne exprimăm în limbajul de astăzi. Erau disciplinate și corecte. Aveai o încredere totată în fetele astea, imposibil să-ți dispară ceva din casă, în afară de praful pe care îl curățau. Mulți români spun că satele locuite (și) de maghiari sînt mai civilizate. Adică, dacă mai apare rar vreun incident, precum certuri și scandaluri pe la vreo nuntă și vine poliția, ungurii îi așteaptă pe polițiști cu sucuri și cu prăjituri făcute în casă și le zic: „Domnule dragă, stinge te rog girofarul de mașină din fața casei, că ne e rușine!“

Apoi, ne-am mutat un pic mai la vale, la Săcălaia. La Lacul Știucii, o altă pensiune chiar pe marginea drumului județean. De la balcon vezi lacul, un lac natural de apă dulce, cică cel mai adînc din țară. Cu stuf, cu un spirit de deltă, destul de straniu aici, printre dealuri, cu o minimă influență negativă umană, în mare parte pentru că face parte dintr-o rezervație naturală încă din 1966. Este permis pescuitul sportiv, însă vizitatorii n-au voie să-și facă grătar pe malurile lui și să le umple pe pet-uri. La început nu-ți atrage atenția în mod special, e doar acolo, un lac aparent oarecare. Însă dacă stai mai mult timp la Săcălaia, chiar dacă ai venit cu o altă treabă, e imposibil să-i ignori personalitatea, mai ales că-și schimbă culoarea și starea în funcție de vreme, anotimpuri, momente ale zilei, nori, reflexii ale luminii. Un lac care poate fi albastru și verde, gri și argintiu sau negru ca Sorbul Pămîntului, din care la ora șase dimineața se pot ridica cețuri și apa pare că dă în clocot, ca peste două ore să fie doar o oglindă impecabilă care reflectă cerul. Seara, în septembrie, deasupra lui zboară nouri de grauri, care iau diferite forme, cercuri și elipse perfecte ce pot să apară în manuale de geometrie, forme dense, compacte și invadatoare, pînă cînd o singură pasăre se desprinde din grup și toate aceste forme se rup în două, în trei, în patru, se risipesc în aer pentru ca mai apoi să se refacă iarăși, într-o vrie. Dacă pleci de la Săcălaia pe la ora șapte, cu fiecare kilometru parcurs, negura lacului se ridică și apar pete de senin, la Gherla deja nu mai e nici urmă de ceață. De parcă ai fi părăsit o țară și ai fi intrat în alta. Pe dealuri sînt turme de oi care migrează cu lentoare, îți dai seama că modul în care ele se mișcă de la o zi la alta recreează în permenență geografia spațiului. Totul se vede altfel, în funcție de momentele zilei. Pe o altă muchie de deal e o prisacă. La apus, doar într-o anume lumină, ea se transformă într-un mic oraș, cu căsuțe colorate, identice. E și o turmă de bivolițe, în apropiere de Nicula. Animale puternice, imense, cu trupuri negre, tăvălite prin noroiul ce se desprinde de pe ele în cruste, curioase, sălbatice, cu o altă personalitate decît cea docilă, a vacilor. La ora prînzului nu-ți spun nimic – alte rumegătoare, dar seara, cînd siluetele lor se profilează de pe coama de deal pe cerul care se întunecă treptat, îți dau o cu totul altă senzație, de stăpînire a unui univers în care tu începi să te simți prea mic, inutil, iar pămîntul „cel plat“ nu se sprijină pe carapacea unei imense broaște țestoasă, ci pe spinări negre de bivoli. Mai e și o căsuță în cîmp, dărăpănată, aparent a nimănui, însă la intrare sînt două steaguri – cel românesc și cel al Uniunii Europene. Mai sînt și copii care călăresc cai „liberi“ fără șa, doar cu o pătură. Și troițe în „mizerie“ – Iisuși răstigniți în diferite poziții, uneori strîmbe, pe fundaluri de rîpă sau de iarbă de o culoare nedefinită. Am înțeles că e un meșter la Gherla care îi face pe toți, la fel de triști, oamenii îi tot comandă, ca să păzească răscrucile de spirite rele, însă și troițele fac parte deja din geografia spațiului, la fel și stîlpii de înaltă tensiune invadați de plante cățărătoare, aproape scufundați în vegetație. Seara, cînd vii la Săcălaia, în lumina farurilor, îți mai apare în față cîte o căprioară care se uită fix la tine, hipnotizată, minute în șir. Doar cînd claxonezi o ia din loc ca și cum n-ar fi simțit nici un pericol, silueta ei se pierde cu grație în iarba mare de pe marginea drumului.

Însă peisaje, grauri și căprioare poți vedea și pe National Geographic. Mai importanți sînt oamenii și senzația că în Ardeal mereu te așteaptă cineva drag, iar atunci cînd pleci în lumea ta ostilă din sud, nu pleci ca de la o casă pustie. Pleci la drum cu sandvișuri din felii mari de pîine îndesată de casă, cu unt de-un deget ca să țină de foame, cu caș și salam. Aceleași sandvișuri pe care mi le punea bunică-mea „pe tren“ cînd eram copil, necăjită că plec „atît de departe“, Bucureștiul i se părea capătul lumii.

Pensiunea e vestită pe toată valea pentru papanașii cu dulceață de afine, uneori primesc comenzi și prin telefon – aproape de ora închiderii, mai apare cîte o mașină din Gherla, șoferul ia papanașii la pachet și pleacă. În week-end, dacă e vreme frumoasă, toate mesele de pe terasa de unde se vede lacul sînt pline, ai senzația că întreaga populație (semi)urbanizată din jur se mută aici pentru cîteva ore. Nu fac nimic deosebit, doar mănîncă împreună și stau la taclale, nu prea auzi voci ridicate, ca la noi în sud, de fapt e un zumzet întretăiat de voci care treptat devine relaxant și adormitor, îți vine să urci în cameră și să tragi un pui de somn. Felul întîi, felul doi, apoi desertul – papanași, desigur – și prînzul pare să dureze la nesfîrșit, doar ca să mai prelungească starea aceea de bine. Pentru mine toate aceste grupuri au ceva familiar, inclusiv glasurile lor ușor cîntate – cupluri, alături de frați și cumnați, alte cupluri, copii de toate vîrstele, inclusiv adolescenți cărora nu le e jenă să iasă cu părinții „în oraș“, cîte-un unchi care nu prea mai aude, cîte o bunică, bătrînii din familie nu sînt ignorați, mereu sînt scoși la cîte o ieșire de genul ăsta. Nu prea se înjură, nu prea se discută politică, pe teresă nu sînt televizoare ca să se uite careva la cîte un meci. Ceea ce sudul din nou nu are este toată această căutare a tihnei, oarecum programată, nimeni nu se grăbește, se savurează mîncarea, momentul, conversația. Alături de ei, te simți cumva într-o Românie, hai să-i zicem, tradițională, ușor desuetă și, în același timp, într-o altă țară.

La nici o filmare nu m-am simțit mai zen ca aici – parcă ăsta este termenul urban & cool, nu-i așa? În mica ta junglă urbană, n-ai timp să contempli, să observi cum cade lumina și cum poate să transforme lucrurile, să te gîndești la momentele zilei sau măcar să tragi un pui de somn după prînz. Nu-ți dai seama că viața nu înseamnă doar agitație, claxoane și blocaje de trafic sau oameni care se strigă unii pe alții cu „Băă!“, „Măă!“ și cu „Hai!“

Foto: A. Popescu