„Marile orașe“ sînt Bu­cu­reș­tiul, Londra și Riga. „Precarii“ sînt săraci, adică n-au bani, dar sînt „frumoși“ pentru că-s bine îmbrăcați și cheltuiesc mult, deși cîștigă puțin și rar; uneori, însă (foarte, foarte rar), ei cîștigă mult. Acest articol este despre pariori. Și nu, nu este un subiect futil. Pariorii reprezintă cam 1% din populația țării, au în medie 29 de ani și sînt în proporție de 92% bărbați din mediul urban. Asta înseamnă vreo 170.000 de oameni, dublul forțelor armate ale României. O întreagă subcultură care e deja mare, care crește an de an și care, în curînd, va deveni (încă o) problemă socială. 

În afară de ideologie, cea mai importantă linie de fractură a unei societăți, cel puțin în ograda noastră, este sărăcia; cu asta putem fi toți de acord, nu e complicat, dificultățile abia de aici încep, pentru că toți avem idei. Cînd ne raportăm la sărăcie, devenim ideologi și-ncepem să țipăm unii la alții, care cu fascismul, care cu comunismul, care cu isme mai subtile, pe care nici nu le mai știu. Între timp, PIB-ul țării crește, salariile cresc, puterea de cumpărare crește, crește pînă și salariul minim pe economie, iar săracii devin tot mai săraci, într-un ritm care pare să-l oglindească pe cel al creșterii. Cauzele fenomenului îmi scapă în întregime, dar nu despre asta vreau să povestesc aici, ci despre jucători, despre jocurile de noroc și rolul lor de factor selectiv. 

„Factor selectiv“ sună îngrozitor a darwinism social, așa că mă grăbesc să precizez: asta și e. Sînt mulți „factori“ care ne scot din cursa vieții (indiferent ce-o fi însemnînd expresia) și ne aruncă-n șanț, în precariat sau în pușcărie, de unde este extraordinar de greu de ieșit: la țară, alcoolul și copiii (dacă am mai mult de trei, gata, „Firicel“ scrie pe mine); pe șantier, alcoolul și accidentele de muncă; la oraș, drogurile și accidentele de mașină; iar peste tot, jocurile de noroc. Îmi iau libertatea, în continuare, să evoc cîteva figuri de jucători pe care i-am întîlnit, lăsînd cifrele mari și-ntrebările pentru final. 

Nea Gelu Ocnașu a fost maestrul meu în nobila artă a barbutului, astăzi, vai, aproape pierdută. Barbutul i-a adus lui Nea Gelu și mărirea (bani, prestanță, gagici etc.), dar și decăderea (ani grei pentru lovitură cauzatoare de moarte). A trecut cu bine peste perioada închisorii (Revoluția l-a prins „înăuntru“), devenind informator al Miliției, apoi al Poliției; noii lui prieteni i-au oferit șansa de a se îmbogăți ca-n basme, în primii ani de după ’89, conducînd un tripou clandestin, care să producă atît bani pentru sistem, cît să servească și ca post înaintat de observație în interiorul lumii interlope. Înțelepțit, Nea Gelu a refuzat mirabila ofertă și a preferat să-și deschidă o dugheană cu bere și țigări. De jucat, n-a mai jucat niciodată. Cînd se îmbăta, îmi povestea partide întregi din îndepărtata lui tinerețe, din care am înțeles atît regulile jocului (flexibile, foarte flexibile!), cît și faptul că un barbugiu trăia și murea sărac, dacă nu devenea staroste. În cazul ăla, raporturile lui cu banii se schimbau: cîștiga constant și cheltuia puțin, dar viața lui își pierdea strălucirea. Nu puteai fi prinț, conte sau viconte dacă nu dădeai cu zarul. Staroste, însă, putea fi oricine. Dacă nu juca.

Pîs a fost un zeu al păcănelelor, dar mai mult decît atît, a fost un jucător extraordinar de inteligent (după propria lui caracterizare), care nu numai că a cîștigat sume importante din slot machines (sloturi, cum li se spune acum în neoromână), dar a și investit. Și-a cumpărat un televizor color. Ani în șir l-am avut sub ochi pe Pîs și televizorul lui, adevărat reper identitar, pentru că după ce și-a vîndut apartamentul moștenit de la părinți, Pîs a locuit o vreme pe la prieteni („Vin și eu să las televizorul, că doar n-o să-l duc la amanet!“), apoi în subsolul blocului („Mihai, am nevoie de vreo trei prelungitoare pentru televizor, da’ cu cablu lung, să nu stau aproape de ușă, că mă trage curentul“), iar în cele din urmă a dispărut, cu tot cu televizor. După mai mult de un deceniu, l-am regăsit pe Pîs prin zona Gării de Nord, în continuare jucător extraordinar de inteligent („Trebuie să simți mașina!“), dar fără televizor („L-am vîndut, era ca nou“). 

Mihnea Poloistu a fost un rafinat jucător de categorie grea, care-și făcea veacul prin cazinouri, încă de cînd au apărut prima dată în România (nu mai țin minte anul, dar era deceniul 1990-2000). Juca numai la ruletă. Totdeauna bine îmbrăcat, cu buzunarele pline de dolari, taciturn, împrumutînd țigări și mici sume de bani (lei!) oricui îi cerea, Poloistu a fost un model de reușită pentru puștimea săracă și enclavată din inima Berceniului: „Azi am jucat la Cazino Victoria“, ne povestea el, suflînd alene fumul, c-o lungă pauză de suspans. „N-am luat mult, doar o mie de dolari“, ofta Mihnea, trist. „Luam mai mult, dar trebuie să știi cînd să te oprești“, ne deslușea el tainele ruletei, „că altfel te iau ăștia la ochi“. N-am aflat niciodată cine erau ăștia, dar Mihnea Poloistu n-a reușit să le scape: creditorii l-au bătut rău de cîteva ori (toți banii cu care juca erau bani împrumutați), iar în cele din urmă l-au băgat în pușcărie. A părăsit țara imediat după ce-a ieșit; ultima oară ar fi fost văzut în Germania, într-o benzinărie pe autostradă, undeva pe lîngă Essen, dar nu-i sigur că era chiar el și nu un Obdachloser local. 

Nea Dan a fost un foarte onorabil ofițer de carieră, un perfect apevist, care din păcate și-a pierdut locul de muncă în 2007, odată cu profesionalizarea armatei: a fost dat afară pentru că era nu numai foarte prost, dar avea și-o voce neverosimil de pițigăiată. În România n-a găsit nimic de lucru care să convină pretențiilor lui, așa c-a plecat la Londra, unde muncește ca șofer pe un microbuz ce plimbă bătrînii de la un cămin. Pentru că job-ul lui nu oferă cine știe ce provocări intelectuale, Nea Dan a jucat, mai întîi din plictiseală, la pariuri sportive. Cu Ladbrokes a dat lovitura: a băgat o liră sterlină și a scos 700. Din acel moment, viața lui Nea Dan s-a schimbat, a căpătat o direcție, un sens, iar tot salariul lui se duce constant în tejghelele diverșilor bookies, pentru că Nea Dan n-a mai cîștigat niciodată la Ladbrokes și a rămas cu ideea fixă c-a fost trecut în „baza lor de date“. Oricum, după ce dă lovitura la pariuri, Nea Dan are de gînd să se întoarcă în țară și să „dea peste bot“ foarte multor oameni. Nu dau amănunte. 

Alex este un chelner din Riga, etnic rus, care mi-a explicat următoarele: după ce Putin a interzis jocurile de noroc în toată Rusia (numai Vladivostokul și Rostovul au scăpat de interdicție, nu știu de ce), Letonia a devenit un paradis al interlopilor ruși, care controlează absolut toată piața locală. Letonia este o țară mică, dar, pentru moscoviți, Riga este echivalentul lui Atlantic City pentru newyorkezi, iar tot profitul este drenat mafia locală (rusă, în totalitate) și de cea din Rusia, ambele fiind supervizate de siloviki de la Kremlin. Același lucru mi l-a spus și Pompilică (vechi parior bucureștean) despre piața pariurilor din România, cu referire expresă la online: controlul este în mîna băieților deștepți din sistem, care se simt tot mai „înghesuiți“ de ofensiva Justiției împotriva afacerilor derulate cu statul și au preluat, repede și-n liniște, foarte lucrativa activitate a gambling-ului, una dintre cele mai sigure din lume. Ca și în cazul organizatorilor de loterii publice (exemplul istoric al lui Gia­como Casanova este grăitor), cu muncă puțină și ușoară, operatorii caselor de pariuri obțin venituri constante și consistente, lăsîndu-i pe jucători să parieze între ei și taxîndu-i discret, procentual, și pe cîștigători, și pe pierzători, fără urmă de discriminare. Recenta ofensivă publicitară (de pe aproape fiecare clădire ne zîmbește cîte-o fostă glorie fotbalistică, zorindu-ne să pariem acum) se explică și prin legăturile istorice dintre „sistem“ și „gazon“, dar și prin presiunea concurențială. 

Iată cifrele (obținute direct de la Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, prin adresa nr. 21331 din 30.06.2016): cele peste 30.000 de agenții de jocuri de noroc și pariuri online din România sînt deținute de doar 19 operatori, dintre care șase au sediul social în București, iar 13 au sediul social înregistrat în diferite județe ale României sau (atenție!) în alte jurisdicții. În privința cazinourilor, există opt operatori înregistrați (cinci în București), dintre care șapte au licență și pentru păcănele (sloturi, slot machines); operatorii care au licență doar pentru păcănele sînt în număr de 401, dintre care 61 în București. Toți acești operatori sînt, conform adresei, destul de bine supravegheați de ONJC, prin brațul său executiv, Direcția Generală de Supraveghere și Control: 8624 de controale efectuate, 1269 de contravenții și 86 de infracțiuni constatate în 2015 (cu prejudiciu estimat la 46.489.039 de lei). Am lăsat pentru sfîrșit cele mai interesante cifre, cele din care pot ecloza unele întrebări în mințile noastre: sume necuvenite comunicate organelor de cercetare penală – 9.848.418 euro și 36.096.612 lire sterline. Poate că după Brexit ultima sumă va arăta altfel, dar, cinstit vorbind, am unele dubii. 

Mihai Buzea este jurnalist la Cața­ven­cii.

Foto: wikimedia commons