Ne grăbim toți trei spre mica gara de la Breaza, de fapt o haltă pierdută într-o pustietate verde. „Hai, hai, că pierdem trenul!“ – tot spune Anton, de pe la nouă și jumătate, deși trenul este abia la unșpe. Însă fiecare dintre noi își are ritmul lui de a prinde trenul – într-un rucsac mic se îngrămădesc hanorace, șepci, o sticlă cu apă, fără sandvișuri astăzi, vom mînca undeva. Mergem cu mașina la gară… oare de ce n-om merge cu mașina pînă la Sinaia? – mă întreb eu, dar nu mai insist pe lîngă Anton. Nu vrea să ia mașina, n-o ia, e mașina lui, nu-i place să conducă pe DN1, îi e teamă de aglomerație și de posibile intemperii. Sau poate că vrea și omul să bea o bere la Sinaia. Așa că mergem cu trenul personal. Abandonăm mașina în fața gării, la umbră, mai sînt aproape 20 de minute pînă la tren. Peronul e pustiu, gara însăși în această zi de duminică de la sfîrșitul lui aprilie pare părăsită. „Nu mai fuma! Ai fumat deja destul azi!“, spune mama. Stăm toți trei pe peron – un copil adult, doi părinți care îmbătrînesc. Anton este încă marcat de grindina din ziua precedentă – „A distrus tot, tot… n am văzut așa ceva în viața mea! Cireșul ăla care era minunat, de-abia așteptam să mănînc cireșe din el, gutuiul care era plin de flori. S-au dus dracului toate… uite, de asta vreau eu să mă mut de aici! Ca să nu mai văd în viața mea o asemenea calamitate…“ Părinții mei locuiesc la Breaza de aproape doi ani, probabil că în curînd se vor muta din nou. Sînt oameni care nu-și găsesc locul sau poate că nu aparțin de fapt acestei lumi.

„Feriți liniile, trece un tren!“, anunță vocea din difuzor a gării din Breaza. Nu este vocea unei prezențe, e o voce înregistrată. Anunță pe același ton impersonal și trenurile care opresc, și cele care nu opresc. Apare și trenul, un tren particular, lung, nesfîrșit, trece într-adevăr prin gară și pare să nu vrea să oprească, se grăbește spre stațiunile de pe Valea Prahovei. Aproape că alergăm ca să ne urcăm în ultimul vagon, deși am fost în gară cu 20 de minute mai devreme. Anton ne găsește rapid două locuri – mie și mamei –, iar el va sta cu două scaune mai în față. Trenul e plin, oamenii se plimbă în minivacanța de 1 Mai. Soarele de primăvară inundă vagoanele, e atît de multă lumină în jur și ne cuprinde pe toți o stare plăcută de somnolență, intrăm într-un soi de vis itinerant. Vedem pe fereastră primii pinteni ai munților a căror vegetație se revarsă peste calea ferată. Verdele deja întunecat al brazilor și cel crud al crîngurilor de foioase. Călătoria durează o jumătate de oră – Comarnic, Posada, Valea Largă, Sinaia Haltă, neverosimilele împrejurimi industriale ale orășelui desprins parcă de pe o altă hartă, a unei altei țări, departe, foarte departe de România. După multă vreme, stau lîngă mama mea într-un tren, pe două locuri alăturate. Sîntem mai mult decît mamă și fiică, sîntem tovarăși de drum. A fi tovarăș de drum cu cineva drag nu mă duce cu gîndul la tovarășii din comunism. În acea lumină binefăcătoare a dimineții, îi observ mîinile moi și fine, ridurile, dar mai ales strălucirea din ochi. Ochii nu au de a face cu vîrsta, luminează omul pe interior. Mă cuprinde duioșia.

Coborîm din tren. Va trebui să urcăm treptele spre oraș, dar de data asta vom merge încet și pe ocolite, pe strada în pantă care înconjoară treptele, ne vom măsura respirația. Nici chiar eu n-am chef să mai iau treptele cu asalt. Avem toată ziua la dispoziție, nu ne grăbește nimeni. Sinaia e mai frumoasă de la un an la altul, toate străzile ei, cele avîntate pe Furnica și cele molcome din centru, formează un arhipeleag sau poate chiar un continent. Iar tot acest timp pe care îl vom petrece aici, cele cîteva ore în care vom urca și coborî, ne vom uita la case și vom căuta veverițe, vom bea cîte o bere, vom avea repere aleatorii – hai să ajungem la poienița unde începe traseul spre 1400 sau hai mai bine spre Peleș! –, e un timp solar, se va dilata într-atît încît să ne ajungă și pentru zilele întunecoase, apăsătoare ale iernii. Sinaia, așa cum ne apare ea după ce coborîm din trenul personal, e un mic paradis.

„Hai, hai, că pierdem trenul!“ – spune Anton grăbind pasul și tîrîndu-mă după el. Sîntem în Gara de Nord, în anii ’80, mergem într-o excursie de o zi la Sinaia sau poate la Bușteni, nu ne-am hotărît încă. O excursie de o zi, duminica, pentru că sîmbăta se lucrează. Eu am 8 ani, părinții mei sînt ingineri și locuiesc în București. Mama n-a putut să vină, a preferat să stea acasă ca să ne gătească pentru toată săptămîna care urmează, dar ne-a pus în rucsac hanorace, șepci, o sticlă cu apă, sandvișuri, piersici. Ne urcăm în trenul personal aproape gol, e duminică și e un tren de plăcere. Sîntem singuri în compartiment, doar eu și Anton. Pînă la Ploiești mă uit pe geam, cîmp și iar cîmp, mă plictisesc, mănînc o piersică. Anton rezolvă Rebus, timpul se tîrîie greu. Dacă măsuța de la geam n-ar fi atît de murdară și disfuncțională, poate am juca chibrițele. Dar așa doar stăm fiecare pe bancheta lui, așteptăm să ajungem odată în micul paradis numit Sinaia sau poate Bușteni. După Ploiești, lucrurile încep să se schimbe, apar dealuri, iar dimineața cea de devreme se transformă în dimineață tîrzie. Soarele inundă compartimentul nostru, doar al nostru. Lui Anton îi cade capul de la Rebus, au fost cuvinte prea complicate. Se întinde pe bancheta lui și adoarme. Eu îl privesc – un tată tînăr, cu ochelarii care aproape că îi cad de pe nas, a uitat să și-i scoată, respiră ușor, regulat, are un vis itinerant. Am intrat deja pe Valea Prahovei, care se revarsă cu toată vegetația ei peste calea ferată, vedem munții. Comarnic, Posada, Valea Largă, Sinaia Haltă. Un tovarăș milițian intră în compartimentul nostru. Anton se trezește. „Păi, ce faci, tovarășe, dormi încălțat pe bancheta cefereului? Așa faci și la tine acasă?!“ Anton îl privește buimac, bîlbîie scuze. „Păi, da, că așa distrugem noi toți bunurile poporului!“ Milițianul îi dă lui Anton o amendă, 50 de lei. Erau banii noștri pentru excursia la Sinaia sau poate la Bușteni. „Fir-ar al dracului!“, zice Anton după ce milițianul pleacă. „Poate voiam să beau și eu o bere! Lasă, că măcar avem sandvișuri, nu murim de foame!“

Ajungem la Sinaia, coborîm din tren și ne avîntăm voinicește spre scările care duc spre oraș. Anton încearcă să uite episodul cu amenda, avem o zi întreagă la dispoziție, nu ne grăbește nimeni. Ne pomenim pe un alt continent, departe, foarte departe de România, un arhipelag de străduțe care coboară și urcă, ne scot din oraș, ne duc în pădure, unde Anton poate să urle în voie: „Vă bag în pizda mă-sii de comuniști!“

Dragă Anton, ai împlinit de curînd 70 de ani, e o vîrstă frumoasă, deși știu că te înspăimîntă. M-am tot gîndit să-ți fac un cadou care să te bucure, dar n-am reușit, n-am găsit vreunul care să te reprezinte. Însă cred că timpul acesta repetitiv, timpul acesta luminos în drum spre un mic paradis posibil, poate Sinaia, poate Bușteni, timpul acesta petrecut în trenul personal care învinge toate miasmele iernii, toată rutina, toți timpii morți pe care ni-i culegem ca pe unghiile de la mîini și de la picioare atunci cînd ni le tăiem, valorează mai mult decît orice cadou. Sînt multe trenuri în viața asta, trenuri pe care tu le-ai pierdut și sînt pe cale să le pierd și eu, simt asta. Însă nici un tren nu se compară cu „trenul de plăcere“ care nu trage la peron niciodată, care te adorme și te poartă printr-un vis itinerant, întrerupt din cînd în cînd de cîte o voce impersonală, înregistată, care anunță doar atît: „Feriți liniile, trece un tren!“

Foto: wikimedia commons