E liber? Putem să ne așezăm și noi?“ În Obor, sîmbătă pe la prînz, aglomerația de la mici și bere atinge cote maxime, toată lumea se agită ca să găsească măcar un loc liber. Mănîncă și beau de-a valma, într-o comunitate aparent veselă și eterogenă, piețari, tarabagii, pensionari, cocalari și, mai nou, hipsteri. Le zîmbim noilor veniți și îi asigurăm că n-avem nimic împotrivă să împărțim masa cu ei. Familie „clasică“, ambii soți în jur de 30, gen „angajați, fără studii superioare“ (așa cum scrie prin sondaje), ea – rotofeie, cu părul prins în coadă, el – negricios și cam prost dispus, cu doi copii, în jur de 4 și 6 ani. Soția se instalează cu sacoșele pline cu spanac și leurdă și cu cel mic în brațe, iar soțul, însoțit de fiul cel mare, care deja își dă importanță de bărbat în casă, pleacă la coada la ­mici, care, la ora asta, e interminabilă. Însă coada merge repede și se întorc curînd cu un platou cu vreo 15 mici, cola pentru ea și bere pentru el. Pentru copii au pregătit deja sucul natural de mere, cumpărat din piață. Cel mic întinde mîna spre sticlă. „Nu acuma, mami! Să mîncăm micușorii mai întîi!“ Iar procesul de hrănire a copiilor durează cam o jumătate de oră, timp în care tatăl își bea berea apatic, cu privirea în altă parte, poate la țigăncușele tinere, în colanți, care vînd grămezi întregi de lămîi cu cîțiva lei. Prînzul „în oraș“, adică în Piața Obor, reprezintă pentru această familie o serie întreagă de compromisuri, rugăminți, negocieri între părinți și copii. „Ia micușorul ăsta! Nu pe celălalt, e al lui tata… Nu mai vrei? Vrei cu muștărel? Nu, nu-ți dau cola acum… ai suc de mere. Lasă cola în pace! Ia cu pîinică… dacă nu mănînci cu pîinică o să te doară burtica! Tati, dă-i tu lui Mihăiță din micii tăi… da, mami, cu muștărel, sigur! Dacă nu mănînci, mă supăr, să știi… mă supăr tare! Uite, și tati s-a supărat. Aha, vezi că mai vrei? Hai, mami, măcar jumate de mic să mai papi!“ – și tot așa. În principiu, mama îi îmbuibă pe copii cu mici, folosind diminutive pentru toate cuvintele din limba română care pot să le suporte. E ca o mamă-pasăre care îndeasă pe rînd în cioculețele puilor dumicați (nemestecați, totuși) de pîine, cu mic și cu muștar. Trag cu ochiul în așa fel încît să nu pară că mă holbez la ei și mă tot întreb oare de ce mama îi hrănește pe acei copii cu forța. De ce vrea să se asigure cu tot dinadinsul că vor pleca din piață sătui? Mi-amintesc că, atunci cînd eram mică, nimeni nu mă obliga să mănînc. Dacă nu mai voiam, spuneam „Nu mai pot!“, mă ridicam de la masă și plecam în treaba mea. Și totuși, eram un copil sănătos și robust.

Copiii țipă, aruncă cu cocoloașe de pîine, împroașcă cu muștar, toți patru par o familie fericită, într-o zi liberă de sîmbătă. Doar par. Pentru că îmi dau repede seama că cei doi soți comunică exclusiv prin intermediul copiilor, prin acțiunile lor. Nici măcar nu se privesc unul pe altul, privesc doar la copii, iar soțul aiurea, la oamenii care trec. Practic, sînt doi străini – mami și tati. La un moment dat, însă, ea îl întreabă pe el ceva care nu are legătură cu pasatul micilor de la unul la altul. Ceva despre ce trebuia să facă el astăzi. Iar el îi răspunde cu un soi de lătrat: „Și care-i problema? De ce nu-ți vezi de treaba ta?“ Ea tace, continuă să-și hrănească copiii. La final, se ridică de la masă, ne salută politicos și pleacă: tatăl, însoțit de puștiul cel mare, merge cu cîțiva pași în fața mamei, care duce sacoșele cu cumpărături și îl tîrăște după ea, de „mînuță“, pe cel mic.

Tocmai am asistat fără să vreau la o scenă din viața familiei tra­di­ționale din România – „celula de bază a societății“, cum se spunea în comunism. Și încă o scenă importantă, scena mesei, cea care în filmele minimaliste românești se consumă în bucătăria de la bloc, cu multă ciorbă (cum au sesizat unii spectatori). Ca această familie sînt mii, poate sute de mii. Identice. Nici unul dintre soți nu știe, de fapt, „ce mai face“ celălalt și nici nu-l interesează. Își trăiesc relația prin copii. Și dacă ai putea să scotocești prin amintirile lor comune, ai descoperi probabil că singurul moment oarecum fericit care îi legitimează pe ei doi ca relație umană este nunta. Acea nuntă „tradițională“, cînd ea a purtat rochia de mireasă la care a visat din copilărie și a fost în centrul atenției, cînd el s a simțit „bărbat“ alături de ea, au dansat împreună (oare au mai dansat de atunci?) și au tăiat tortul cu același cuțit, au venit și rudele ei, și rudele lui în egală măsură și au strîns sufiecienți bani „din dar“ (că doar lumea nu e nesimțită să vină la nuntă și să nu dea!) ca să-și ia mașină de spălat, dar și să-și pună ceva deoparte pentru zile negre. Însă nunta aceea s a dus, au rămas doar niște imagini stocate pe DVD-uri, în urma ei n-a mai rămas nimic decît viața asta stupidă și banală de zi cu zi, lipsa de comunicare compensată cumva de apariția copiilor, care pot umple tot timpul. Alături de aceste minunate familii tradiționale, există familiile „disfuncționale“ (sau cel puțin așa le numește societatea) care nu sînt croite după aceleași tipare pentru că fiecare își are drama și specificul ei. Părinți plecați la muncă în străinătate, de multe ori unul hăis și altul cea, copii crescuți de bunici. Părinți separați, dar nu divortați, fiecare încercînd să se reinventeze pe sine. Părinți divortați, într-un război continuu, copii pasați de la unul la altul (în mod ciudat, chiar și după finalul unei relații, comunicarea se face tot prin copii). Părinți recăsătoriți, a doua, a treia oară, copii crescuți de tați vitregi pe care nu-i pot numi „tată“ și le spun Gigi sau Costel, sau mai rar, de mame vitrege. Părinți crescuți de mame singure, tați care suferă și au obsesii pentru că „nu mai au acces“ suficient de mult la copii. Părinți detașați de fosta lor relație, părinți frustrați și încărcați de resentimente după fosta lor relație, copii care suferă la fel în ambele cazuri. Mai nou, copii crescuți de două mame sau de doi tați. Mă întreb însă unde-i disfuncționalitatea în toate aceste povești de viață? Sau de ce ar fi aceste familii (căci tot familii se numesc ele) mai disfuncționale decît cele „tradiționale“? Cum se poate oare măsura gradul de „normalitate“ dintr-o familie?

Printre toate aceste familii se strecoară și familiile „normale“ – doi oameni care se înțeleg, comunică și își cresc în armonie copiii. Acestea sînt însă cele mai puțin vizibile, familii de bun simț care nu ies în evidență prin nimic. Eu am avut parte de o astfel de familie „normală“, în anii comunismului erau mai multe ca acum, poate că oamenii erau mai solidari unii cu alții, puneau mai mult suflet în relațiile pe termen lung. Acum nu mai au răbdare, nu mai au timp, vor totul sau nimic. Deși am avut o familie „normală“ (în care cei doi părinți funcționau într-o simbioză aproape totală), nu mi-a folosit ca model, nici pe departe. Nu mi-am dorit niciodată să mă mărit, nu am visat la nuntă, nu mi-am dorit neapărat copii (deși mama mea a făcut cinci ani tratament pentru a avea un copil). În schimb, mi-am dorit să găsesc un om cu care să mă înțeleg și să comunic. Și cred că acesta-i singurul model valabil pentru un copil, indiferent de modul în care arată familia lui.

Foto: M. Paul, flickr