Sînt deseori întrebat cît cîștig pentru scris. De fiecare dată îmi vine să arunc o vorbă urîtă celor care îmi pun această întrebare. O consider o întrebare insultătoare, ca și cum m-ar întreba cîți bani cîștig pentru sex sau pentru convingerile mele politice, pentru credințele mele. Pe de altă parte, știu bine că această interogație „inocentă“ exprimă, abia ascuns, o frustrare a celor care mi-o adresează: nefiind în stare să scrie, se consolează pe ei înșiși prin reducerea scrisului la chestiunea remunerației. Dacă nu cîștig (mai) nimic pentru această „activitate“ e ca și cum scrisul ar fi doar un „moft“ personal, neacreditat social, un hobby „public“ – și nu o ocupație serioasă, recunoscută, în urma căreia rezultă simbrie. Cum – în economia bănească în care trăim – orice activitate este remunerată, o „facere“ neremunerată este o simplă plăcere, o pierdere de vreme, un moft, un „joc“, un… nimic. Cum nici eu (care scriu), nici ei (care nu scriu) nu facem bani din „scris“, rezultă, în mintea lor, că eu sînt la fel de puțin scriitor ca și ei, sau ei la fel de „scriitori“ ca și mine. Cu alte cuvinte, pentru cei care-mi adresează această întrebare – eu, propriu-zis, nici nu scriu. Ceea ce voia să demonstreze frustrarea lor!

Aș vrea totuși să pun piciorul în pragul analizei frugale și să țin puțin ușa întredeschisă pentru a se aerisi cămara minții îmbîcsite de prejudecăți. Mai întîi, ca să mă fac mai bine înțeles, le-aș întoarce întrebarea: „Cît cîștigă pentru a fuma?“, în cazul în care fumează, sau cît cîștigă pentru a bea, în cazul în care beau; cît cîștigă pentru a face dragoste sau cît cîștigă pentru a mînca o prăjitură; cît cîștigă pentru a viziona un film sau, la limită, pentru a trăi pur și simplu; de obicei, cheltuiesc bani, energie și sănătate pentru toate acestea, nu sînt plătiți ca să „desfășoare“ aceste activități, dimpotrivă, plătesc ei ca să-și facă plăcerile, fără nici o altă finalitate în afara actelor respective. Plăcerea este, altfel spus, autorecompensatorie, un fel de scop în sine, un scop care nu trimite la vreun alt scop. Bine, dar – se va spune – plăcerea este o „necesitate“, trebuie, nu-i așa?, să te mai și distrezi ca să îți menții viața la un anumit nivel; plăcerile ne întăresc buna dispoziție și optimismul, iar acestea fac bine la „calitatea vieții“, ne prelungesc tinerețea, ne solidifică longevitatea. Și? La ce bun să trăim cît mai mult, ce avem de cîștigat din aceasta, în afară de simpla plăcere de a trăi? Iată deci că și acești oameni care judecă toate actele după măsura „beneficiilor“ aduse sînt nevoiți să recunoască faptul că actul care cuprinde toate actele, mulțimea tuturor mulțimilor, nu mai trimite la nici o altă consecință sau efect prin care să-și capete justificarea, acest act este, prețios spus, un bine în sine. Nu sînt puțini aceia care au încercat să facă și din viață un mijloc de obținere a altceva, după modelul economiei bănești; altfel spus, viața ar fi o activitate în urma căreia rezultă un cîștig în altă parte – „viața de apoi“, „viața veșnică“; dar dat fiind că acel rezultat este de aceeași natură – cu toate diferențele specifice – și poartă același nume cu „mijlocul“ prin care se obține, nu putem să luăm argumentul lor în serios. Tocmai postularea veșniciei vieții ca fiind cel mai prețios dar ce i se poate da unui om arată că, și în mintea lor, viața însăși este un bine în sine și este nemotivabilă prin consecințele pe care le-ar putea produce. Unele dintre derutele oamenilor privitoare la „sensul vieții“ provin din aplicarea „grilei“ economiei bănești la chestiunea ultimă – și primordială – a vieții: care e cîștigul vieții; am trăit, am muncit, am făcut copii – pentru ce, cu ce mă aleg în urma tuturor acestor eforturi? Cu nimic… Da, dar acel „nimic“ este însăși ființa vieții, exprimă faptul că ea, viața, nu trimite la nimic altceva în afara ei înseși, că viața nu are alt beneficiu în afara propriei sale „bunătăți“. Este și descoperirea Ecleziastului: nu există vreun cîștig al vieții în afara faptelor și actelor vieții (a mînca, a bea, a iubi, a cunoaște, a scrie; a te bucura, a te întrista; a spera, a dispera).

O altă „întîmpinare“ pe care le-aș face-o celor nelămuriți împotriva scrisului neremunerat ar fi un experiment mintal: să-și imagineze că ar primi bani pentru cele mai mari plăceri ale lor. Că ar primi bani pentru fumat, pentru băut, pentru amor! Nu e nevoie să insist: plăcerea ar dispărea ca prin farmec. E ceva foarte adînc în noi care disociază plăcerea de bonificație bănească. Sînt convins că cea mai eficientă formă de tratare a dependențelor psihologice ar fi „remunerarea“ acestora. După cum cred – în spirit marxist – că abia „munca“ neremunerată, munca voluntară și neobligată de nimic (nici măcar de consecințele bănești) va fi indistinctă de plăcere. Cîtă vreme munca este remunerată, aceasta va fi asociată silniciei, coerciției, ne-voii – și, doar în mod derivat și pervers, plăcerii – ca dorință de ascensiune, ca supapă a agresiunii, ca exercitare a dominației sau, dimpotrivă, a nevoii de autoritate, de supunere. De altfel, este bine cunoscut fenomenul subsecvent prostituării: actul celei mai înalte voluptăți trupești, plăcerea sexuală, este practicat de către „profesionistele“ sau „profesioniștii“ celei mai vechi meserii fără nici o plăcere, ci dimpotrivă! Cînd o activitate agreabilă se transformă în „serviciu“ sau „servicii“ – sexuale, comerciale sau intelectuale –, plăcerea dispare. Oamenii se consolează de această pierdere prin invocarea „cîștigului“ material, bănesc, căruia nu întîmplător îi și spun „compensație“. O compensație care nu compensează nimic, ci doar îl face pe om să rîvnească cu aceeași trudă în cheltuirea banilor cîștigați, ca pentru a se răzbuna pentru plăcerea pierdută, prin cumpărarea altor „plăceri“. Dar tocmai așa cercul economiei bănești se închide… la nesfîrșit. Căci alți oameni le vînd acestora plăcere – prin desfășurarea unei activități pentru cei dintîi neplăcute, de care se vor „purifica“, la rîndul lor, prin cheltuirea banilor „munciți“ pe „plăceri“ și „divertisment“. Se poate spune că oamenii supracompensează pierderea plăcerii unei activități remunerate prin căutarea unor activități nu doar neremunerate, ci și costisitoare. Este felul în care „omul resentimentului“ își soluționează, aparent, cauza: îmbrățișează termenul opus celui urît sau detestat, în cazul de față, vrea să cumpere, să cheltuiască, să plătească pentru a-și spăla rușinea de a fi fost plătit! De multe ori cheltuiește fără nici o plăcere, în afara aceleia de a plăti la rîndul lui, de a cumpăra și el, indirect, munca unui om, de a-și răzbuna propria demnitate, umilind la rîndul lui.

De fapt, oamenii doresc să desfășoare o activitate plăcută și neremunerată – în nici un fel! De altfel, asta este și logica „libidoului“ – plăcerea este suficientă ei înseși. Doar că societatea economiei bănești îl învață că „trebuie“ să muncească pentru a trăi, că trebuie să-și sacrifice plăcerile pentru a-și cîștiga existența. Și cel mai diabolic mijloc al societății de a-l convinge că așa stau lucrurile este să-l remunereze pentru activitățile desfășurate, la origini plăceri pure care nu așteptau altă satisfacție în afara simplei lor desfășurări, a aprecierii obținute din partea celorlalți. Și acum ajungem la o chestiune cardinală, aceea a triadei plăcerii: plăcerea de a face, plăcerea de a face plăcere și plăcerea de a plăcea semenilor noștri.

Să le luăm pe rînd. Există, negreșit, o plăcere de a face. Un copil pasionat de electronică va petrece ore și ore în șir în fața plăcii sale de tranzistori fără să se gîndească la beneficiul rezultat în urma eventualei comercializări. Un adolescent citește cărți pentru că, spunem noi, oamenii mari, cînd vrem să-l descriem, folosind de altfel cuvintele cele mai potrivite, îi place să citească! Cînd pictăm, scriem, inventăm ne place ceea ce facem și, mai ales, ne place să facem, ne place să ne iasă lucrul pe care-l facem.

Dacă primul gen de plăcere ar mai putea fi încă asociat, chiar dacă forțat, jocului mamiferelor superioare: cine știe ce „calcul“ inconștient ne pregătește în felul acesta pentru desfășurarea unor activități sociale utile și remunerate, cealaltă plăcere – plăcerea de a face plăcere și plăcerea de a plăcea – sînt întru totul umane. Cînd scriu un text singura „recompensă“ pe care o doresc este ca textul meu să placă cititorilor mei. Întrebarea pe care o adresează un autor unui cititor martor nu este în nici un caz „Cît crezi că face?“ sau „Cu cît crezi că s-ar vinde?“ acest text, ci pura, inocenta, infantila întrebare: „Ți-a plăcut?“ Plăcerea lecturii textului meu este suficientă pentru mine, nu-mi trebuie nimic altceva. Un actor pe scenă are aceeași bucurie cînd constată că spectatorilor le place jocul său. Plăcerea pe care o ofer este una și aceeași cu plăcerea pe care o primesc. Nu-mi trebuie altceva decît să știu că arta mea bucură, face plăcere. Pînă și bufonul care îi face pe ceilalți să rîdă se bucură de bucuria lor. Desigur că arta sau pseudo-arta poate fi folosită și în scopuri mercantile. Dar important este să știm că există această plăcere pură de a face plăcere prin ceea ce facem.

În sfîrșit, cea de-a treia plăcere – plăcerea de a fi plăcut celorlalți, în care se combină indistinct narcisismul și altruismul, egoismul și iubirea de celălalt. Vreau ca celălalt să mă iubescă pentru că și eu îl iubesc, să mă aprecieze pentru că și eu îl apreciez, să mă stimeze pentru că și eu îl stimez.

Evident, putem deconstrui aceste plăceri și ajunge la cunoscutele și banalele noțiuni de „recunoaștere socială“, dorință de apartenență, de recunoaștere, de afirmare a personalității ș.a.m.d. Dar chiar și așa nu vom ajunge niciodată la vulgara ecuație ocupație/activitate – bani, remunerație. Aristotel vorbea și el despre plăcerea naturală a omului de a cunoaște, de a vedea, o plăcere care nu trimite la nimic altceva decît la sine însăși. Stai și te întrebi dacă majoritatea actelor fundamentale umane nu se pot reduce la această economie a plăcerii, de la a face copii pînă la grija față de un animal de companie. Omul vrea să dăruiască, să se dăruiască, să facă plăcere altora. Grija părinților față de copiii lor, a stăpînilor de animale față de acestea se reduce la această simplă și esențială plăcere umană de a face plăcere altor ființe. Un om este sfîrșit în momentul în care nu mai poate dărui nimic, nu se mai poate dedica nimănui, în care existența lui se reduce la propria subzistență. „A trăi doar pentru el însuși“ este semnul celei mai mari degradări la care poate ajunge ființa umană.

Succesul absolut al așa-numitelor rețele sociale, în primul rînd al Facebook-ului, se explică prin faptul că – în această supremație fizică a economiei banilor – ele accesează, virtual, un fond ancestral, natural și uitat al ființei umane, scoate din noi ființa care ține de economia plăcerii. Acel „like“/„îmi place“ este cheia înțelegerii gloriei fulminante a Facebook-ului. Oamenilor li s-a dat un cadru de exprimare a trăsăturilor fundamentale despre care vorbeam mai sus: plăcerea de a face plăcere, plăcerea de a plăcea! Ne place că celorlalți le place ceea ce facem/scriem/„postăm“ și ceea ce ne place nouă înșine. Ne place că le place de noi (fotografiile, imaginile cu noi înșine). Ne place ca prin ceea ce ne face plăcere să dăruim plăcere celorlalți. Cîștigăm ceva din această activitate de expunere zilnică pe rețelele sociale? Nimic altceva decît plăcerea, plăcerile despre care vorbesc. Încă o dată, asta este marea genialitate a invenției rețelei sociale: există o altă economie, economia plăcerii – neîntemeiată pe bani, ireductibilă la ecuația activitate-remunerație.

Ne putem imagina o societate în care oamenii trăiesc în această economie a plăcerii? În care nu există nici un ban, ci doar plăcerea de a dărui? În care să domine un troc libidinal, în care există tarabe ale dăruitorilor, chioșcuri ale donatorilor, supermarket-uri ale purei plăceri de a da? În care oamenii s-ar concura să facă un lucru mai bun doar ca să obțină cît mai multe „like-uri“? Imagine…

Se sparie gîndul că ar stagna istoria în lipsa motorului banilor? Celor înfricoșați de o asemenea perspectivă trebuie să le reamintim că războiul troian a fost declanșat din rațiuni pur libidinale, din „principiul plăcerii“: cele trei zeități – Hera, Afrodita și Atena – voiau să cîștige recunoașterea frumuseții lor de la judecătorul lor, un muritor, Paris, mituindu l cu tot felul de promisiuni: putere, averi, dragoste. Iar muritorul alege dragostea, plăcerea de dragul plăcerii!