Între dorințe și frustrări, între umi­lință și megalomanie, între narcisism patologic și altruism nedisimulat, există un domeniu abolit de amprenta personalității creatorului: matematica. O spune Sophia Kovalevskaya: „Nu știu cuvinte care să exprime dulceața de a simți că există o întreagă lume din care Eul este cu desăvîrșire absent.“

Într-un roman, să zicem, un cititor avizat, un împătimit al lecturii, recunoaște stilistica prozatorului, sintaxa frazei, arhitectura scrierii, ba, fără mare efort, descoperă și autorul din spatele cuvintelor, cu ifosele și țîfnele inerente, discret creionat într-un personaj secundar. Desigur, nu toți mînuitorii condeiului își divulgă în scris acel Eu, amprentă a individualității. Mai sînt și excepții.

Pe un pictor, înainte de a-i desluși semnătura din colțul tabloului, cu o bună instrucție în domeniu – „Atîta vezi într-un tablou cît vede și el în tine“ –, îl ghicești după spectrul cromatic, după modulațiile luminii sau clarobscururile specifice, îi recunoști tușa inconfundabilă și predilecția pentru anumite teme. Că există și lucrări în care artistul plastic este bine camuflat o știu prea bine și criticii de artă, care nu de puține ori „alunecă“ pe lîngă subiect, dînd verdicte eronate.

Se spune, cu îndreptățire poate, că limbajul muzicii este unul universal. Asta nu înseamnă că orice novice are acces la acest univers polifonic. Ca și în cazul altor domenii, receptarea presupune efortul inițierii. Melomanul simte discursul melodic, savurează transparențele ce trădează compozitorul din spatele portativului, gustă bogăția armonică a partiturii, nu un intrus ca mine care încearcă zadarnic, timid și tîrziu, să umple acest gol – pelerin fără vocație, rătăcit în templul lui Apollo.

Domeniu prin excelență democratic, componistica nu pune bariere mărturisirii. Crîmpeie de viaţă, fărîme de suflet pot fi inserate fără limite pe tolerantele linii ale portativului, iar iubitorul pătimaş, fără o savantă hermeneutică a genului, le trece prin filtrul propriu, bucurîndu-se de rezultat ca de o miraculoasă izbîndă. „Distribuindu-se fără să se împartă, asemenea luminii“, muzica nu face diferențieri: ea se adresează generos atît celui inițiat, cît și novicelui, neui­tîndu-l nici pe cel pierdut în cenușiul turmei. Devoțiunea, însă, rămîne garantul „recoltei“ pentru fiecare.

Nedumerirea rămîne: să fie matematicienii constituiți dintr-un alt aluat, comparativ cu alți plăsmuitori de geniu, care, cu voia sau fără voia lor, aparent sau numai străveziu, își transferă metehnele în operă?

Nimic din creația matematicianului să nu reflecte zbuciumul interior al creatorului? Domeniu arid – exclusivist prin excelență –, marcat de pecetea „univocului“, nu e de mirare că refuză altoiul oricărei mlădițe a emblematicului Eu. Stranie breaslă în care devotamentul e răsplătit prin dureroase amputări: condamnarea la uitarea de sine și anularea valențelor individuale.

„Dogmă“ a raționalului, aparent nepermisivă oricărei erezii, îngăduie, totuși, milostivului supus o singură libertate: aceea de a „boteza“ cu numele lui o integrală, o ecuație diferențială sau un spațiu geometric. E mult, e puțin? – o știe doar cel care a ales calea acestei religii profane. Pentru a afla mai multe despre enigmaticul creator, recurgem la o biografie. Nu ducem lipsă de autori pentru asemenea scrieri: un prieten devotat, un bun cunoscător al vieții celui pus sub lupă, un discipol fascinat de anvergura maestrului său, ba chiar nevasta – Gerda Barbilian, de exemplu. Ce scriu ei și ce ar fi scris matematicianul, asta-i altă poveste.

Așa stînd lucrurile, „dulceața“ de care face vorbire Sophia Kova­levs­kaya nu pare extrasă din aromatice plante sau exotice fructe, ci, mai degrabă, din amarele fibre ale cucutei… 

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: Sophia Kovalevskaya