În tot mai multe povești, în special în cele cu Peștișorul de Aur, ni se atrage atenția (nouă, cititorilor) ce dorințe să ne punem ca să obținem ce ne e cu adevărat de folos. Se pare că cele mai la îndemînă, de tipul bani, succes, putere etc. (simplificînd, desigur), nu sînt cele indicate. Așa că m-am gîndit, cu ocazia Anului Nou (și a unui Peștișor de Aur imaginar) să încerc să-mi aduc aminte cam ce dorințe mi-am pus eu de-a lungul anilor. Și ce mi-aș mai dori de acum încolo.

De fapt, nu ce dorințe exact, ci ce tip de dorințe. Cum mi-au evoluat categoriile de dorințe. M am hotărît să fac acest lucru spre început de nou an, pentru că o prietenă dragă de familie, cu care ne serbam mereu revelionul, pe cînd eram mică, spunea că anul care vine trebuie să te prindă făcînd ceea ce-ți dorești să faci în decursul lui. Ea era plasticiană, chiar o pictoriță de excepție (Clarette Wachtel), care, din păcate, nu mai e printre noi, și-și dorea mereu ca noul nou s-o prindă cu creionul sau penița în mînă. Pe vremea aceea (de mijloc și sfîrșit de ani ’70), și eu, preșcolara de atunci, îmi propuneam același lucru. Cum mai toată ziua desenam, voiam s-o fac și mai bine în anul următor, așa că și pe mine acesta mă prindea cu o cariocă în mînă. Cu tatăl meu alături, nemișcat și gînditor, dar și mereu cu umor, din locul lui de la interminabila masă cu de toate. Cu mama mea pe acolo, mereu impecabilă. Și cu Stela Popescu la televizor, invariabil.

Încă de pe atunci, odată cu desenatul scriam și texte adiacente. Concepeam niște cărticele pe care, apoi, cineva mi le cosea. Erau adevărate cărți, ce mai. Așa că dorința de an nou a devenit scrisul. Încet-încet, de la cărticele am trecut la jurnalele chinezești, cu coperți din mătase (cel puțin mie așa-mi păreau). Acolo, poveștile despre familiile lupilor, pisicilor sau rațelor au fost înlocuite cu romane „pasionale“, gen Pe aripile vîntului. Războaie, furtuni și amoruri dureroase aproape fizic de atîtea oftaturi, reale sau imaginare. Zîna Aldhina (personaj inspirat din Țara celor 1001 de mendre de André Maurois) se transformă, treptat, în înflăcărata Lia, o „tînără“ care se dădea de ceasul morții pentru iubirile ei. Iar portretul scriitoarei de succes tinde să se identifice cu cel al lui ­Jacqueline Bisset dintr-un film văzut, cred, pe la Ambasada Americană prin anii ’80, Rich and Famous (George Cukor, 1981).

Evident că scrisul se asocia și cu iubirea, împărtășită ori ba. Jurnalele de pe la 13-14 ani erau pline de asemenea situații ambigue, în care nu puteai ști exact dacă respectivul băiat „te plăcea sau nu“. Se așeza sau nu lîngă tine la nu știu ce joc, îți dădea mîna sau nu la urcat sau coborît la munte. Te privea, te atingea, se uita în ochii tăi. Sau te ignora. Dorințele mele la schimbarea de an se învîrteau în jurul iubirii absolute. Care mi-aș fi dorit, mai mare crescînd, să fie întîi asemenea celei din Sleepless in Seattle (Nora Ephron, 1993) sau din Serendipity (Peter Chelsom, 2001): predestinată. Apoi ca-n Wild at Heart (David Lynch, 1990) , pasiunea nebună și eternă dintre Lula și Sailor. Sau măcar ca-n The Bridges of Madison County (Clint Eastwood, 1995): îți cunoști iubirea vieții, nu poți să rămîi cu ea în realitate, dar măcar în suflet și după moarte.

Timpul a trecut și dorințele de an nou au alunecat oarecum în concret: odată cu anii ’90 au apărut cele consumiste, fie că era vorba de o Coca-Cola, un Big Mac, un pui cu urechi de lemn sau o excursie la Paris. Sau nu? De fapt, poate era mai mult vorba de a încerca chestii noi, inaccesibile pe vremea comunismului. De a degusta, dar și a descoperi o altfel de lume. De a putea evada din cea în care te afli, fie că o făceai doar într-unul din mall-urile nou construite, prin anii 2000. Evaziune, dacă nu chiar ca-n Thelma și Louise (Ridley Scott, 1991), măcar ca-n Pulp ­Fiction (Quentin Tarantino, 1994) sau Falling Down (Joel Schumacher,1993).

Pentru ca, mai apoi, să devină mai comunitare. Și altruiste. Dorințe de a schimba lumea și de a o face mai bună, după puteri. Lume care să-i cuprindă pe cît mai mulți, indiferent de toate cele. Nimeni să nu fie lăsat în urmă, ca-n Little Miss Sunshine (Jonathan Dayton, Valerie Faris, 2006). Sau, în varianta mai de Șoseaua Giurgiului, pe unde trecea 175-ul – un autobuz plin cu prieteni, în care să dormi, să mănînci, care să călătorească non-stop și din care nimeni să nu coboare permanent niciodată.

Toate astea au fost, și din toate a mai rămas cîte ceva, desigur, prelucrat. Cîte ceva sau, dintr-unele, poate chiar totul. Cu timpul, printre ultimii ani noi, s-a mai prefigurat o dorință: una de pace. Nu neapărat a lumii (dar și asta, desigur), ci personală. De liniște și armonie cu tine însuți/însăți. Fără atîtea determinări din exterior. Nu chiar mereu de tăcere, dar, pentru ceva timp, și de tăcere. Tăcere și privire în jur. Cu interes și amuzament uneori, alteori cu gravitate. Cu bucurie reală, uneori, cu evlavie și nesaț. În ciuda faptului că, aparent, stai pe un bolovan pe margine și doar contempli.