Insomniacii de cursă lungă ştiu foarte bine că, pe lîngă chinul nocturn, la răsărit îi mai paşte un pericol, acela de a-şi deschide ochii prea repede. Deşi acest neajuns îl poate surclasa adesea pe primul, sînt mai puţini cei care îl iau cu adevărat în calcul, din motive lesne de înţeles.

Doina Cornea se numără printre acei români care nu şi-au deschis ochii prea repede în comunism, riscînd astfel să se piardă cu totul în orizontul roşu, deşi a fost mai mereu, începînd din adolescenţă, o încăpăţînată, o fiinţă refractară la orice formă de încovoiere a spiritului. Parcurgînd mărturiile pe care le-a lăsat în urma sa, constaţi cu surprindere că momentul adevărat al desprinderii din admiraţia sinceră şi autentică pe care i-a purtat-o lui Ceauşescu, mai cu seamă în urma discursului său contestatar la adresa invaziei Cehoslovaciei din august ’68, s-a consumat abia atunci cînd mama sa i-a atras atenţia asupra cazului Goma şi asupra faptului că ignora mai mereu, în numele unui apolitism încăpăţînat, emisiunile postului de radio Europa Liberă. Odată deschişi însă, ochii Doinei Cornea au devenit aceia ai unui om de acţiune.

Înainte de a deveni cu adevărat o oponentă a regimului comunist, a avut însă şi noroc, ceea ce clujeanca a recunoscut în numeroase rînduri, fapt consemnat şi în ultimul volum de mărturii care a avut-o drept protagonistă (Doina Cornea – Dincolo de zid: individualitate, autenticitate, opoziţie în comunism, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017). Angajarea – în 1959, cînd teroarea părea a renaşte şi cînd destinele unor intelectuali precum aceia din lotul Noica-Pillat se frîngeau sub povara represiunii – pe postul de asistent universitar la Filologia clujeană părea, după cum remarcă istoricul Cornel Jurju, „un start de viaţă promiţător“. Din cele cîteva momente de cumpănă ale vieţii sale de dinaintea situării făţişe în contra politicilor ceauşiste, Doina Cornea a reuşit să iasă cu bine. În 1948, multiplică şi răspîndeşte manifeste antisocialiste anonime, asemenea lui N. Steinhardt (cu care şi seamănă în numeroase privinţe, mai ales sub aspect temperamental, al anticonformismului structural, al exaltării valorilor curajului, al interesului pentru cugetarea existenţialist-creştină şi al ataşamentului pentru lumea interbelicului românesc). Debutul său ca oponentă, după cum demonstrează şi cartea lui Jurju, putea fi consemnat la fel de bine în ’48, în ’52 sau în ’77. Din fericire, fragila profesoară a scăpat de fiecare dată cu bine din micile frecuşuri care ameninţau însă, la tot pasul, să îmbrace forme maligne.

Fireşte că anticomunismul său militant nu a constituit efectul unei revelaţii accidentale, bruşte, ci a fost rezultatul unui program coerent şi de lungă gestaţie, însă este foarte greu, cel puţin în cazul Doinei Cornea, să ignorăm şi micile ironii ale destinului său, precum şi modul în care această femeie admirabilă a reuşit să le facă faţă, să le convertească în plusvaloare. Probabil că scenariul s-ar fi amînat considerabil, iar cariera de opozantă a Doinei Cornea ar fi rămas încă într-o dureroasă expectativă dacă Vlad Georgescu nu ar fi săvîrşit în 1982 acea gafă radiofonică la Europa Liberă, difuzînd pe post numele autoarei „Scrisorii către cei care n-au încetat să gîndească“, cu toate că i s-a cerut explicit, în textul care însoţea epistola, să nu comită această indiscreţie.

Înainte de a-şi asuma la modul grav opiniile lui Eliade cu privire la rolul intelectualului într-un spaţiu represiv şi într-un „mediu poliţienesc“, cunoscute de către Doina Cornea şi din Încercarea labirintului, carte pe care a tradus-o şi a difuzat-o în samizdat, ceea ce frapează şi revine constant pe firul mărturisirilor sale este sentimentul de frică. Efectul rezultat este tocmai acela de autenticitate a mărturiei. Deşi surprinzător, poate că laitmotivul tuturor acestor afirmaţii post factum este tocmai frica. Doina Cornea repetă obsesiv: „Nu sînt o fiinţă curajoasă, sînt un om normal, îmi era foarte frică…“, „frica intrase în mine încă din ’49“ etc. În 1952, de pildă, trimisă de şcoală într-o comună din judeţul Sălaj spre a le vorbi ţăranilor despre marile prefaceri şi realizări socialiste şi despre binefacerile materialismului, tînăra sfîrşeşte prin a-i îndemna pe săteni să-şi repare biserica şi să-şi apere valorile tradiţionale, donînd ea însăşi o sumă de bani pentru refacerea edificiului. Pe scena interioară a subiectului, efectul este însă unul departe de sferele eroizante ale unui scenariu clasic: femeia va petrece ulterior nopţi întregi strivită de frămîntări, la gîndul că totul se va afla şi că va fi arestată. Ne putem întreba atunci care au fost resorturile acestei veritabile pedagogii a curajului prin care numele curajoasei opozante va rămîne în istoria noastră recentă. Ce anume a determinat-o să treacă peste efectele terorii psihice şi fizice şi să-şi continue drumul?

Probabil că, formulat pe scurt, răspunsul ar fi: un admirabil efort de păstrare ori de regăsire a autenticităţii. Autenticitatea mi se pare un concept-cheie pentru discursul etic, politic ori socio-cultural al Doinei Cornea. Probabil şi de aici a derivat fascinaţia pe care a întreţinut-o pentru trăirişti, mai cu seamă pentru Eliade, pentru Noica şi pentru Ionesco. Pînă la urmă, acelaşi cult al autenticităţii este ceea ce o împinge şi înspre condamnarea făţişă a exerciţiului cotidian al dedublării, practicat asiduu în România ceauşistă.

Dincolo de acest aspect, ceea ce o particularizează însă, la modul cel mai concret, pe Doina Cornea este încăpăţînarea sa, tenacitatea, dorinţa sa de a se exersa în formele unui tip de discurs protestatar. Curajul, îi spune ea partenerului său de dialog, se dobîndeşte şi se cucereşte treptat, prin exerciţiu zilnic şi asumat. Întocmai unor exerciţii de Yoga ori asimilării unei partituri muzicale. Mărturia este edificatoare: „Toţi am fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, poate mai mare laşă… Dar am încercat să fac exerciţii şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate…“ (op. cit., p. 223)

Viaţa de după moarte a Securităţii

Autenticitatea transpare, după cum subliniam, şi în asumarea riscurilor, mereu şi fatalmente corelate cu permisivitatea ori cu slăbiciunile sistemului de supraveghere şi represiune. Tocmai de aceea, mecanismele vreunei tentative suplimentare de eroizare artificială post factum sînt cu totul excluse aici, inclusiv prin vocea opozantei. Şi tocmai de aceea, privind retrospectiv, ne este foarte greu a judeca unde se încadrează cu adevărat momentul gafei lui Vlad Georgescu: printre secundele blestemate ori printre secundele „astrale“?…

Odată începută, lupta va fi una extrem de dură. În timpul arestului şi anchetei din noiembrie ’87, teroarea psihică îşi cunoaşte apogeul: printr-o abilă tehnică de manipulare, victima, acuzată inclusiv de legionarism, de parcă ancheta avea loc în anii ’50, este făcută să creadă că şi-a nenorocit propriul copil, pe Leontin (alias Tin-Tin). Conform propriilor mărturii, acesta este momentul cel mai greu. Bătaia pe care o va lua în faţa casei, în 18 mai 1989, linşajul stradal, public, la care va fi supusă ori izolarea completă de restul lumii vor fi mult mai uşor de suportat. Ceea ce încerca să distrugă comunismul, spune undeva Doina Cornea, erau de fapt relaţiile fireşti dintre oameni. Poate că tocmai de aici derivă şi caracterul atipic, pe care îl sesizează şi Cornel Jurju, al motivaţiei profunde a anticomunismului Doinei Cornea, situată mai presus de nemulţumirile materiale, de disfuncţionalităţile sociale, de carieră sau de confortul personal.

Pentru opozantă, nu există fapte neînsemnate într-un univers concentraţio­nar, iar a refuza să iscăleşti de formă comportă grave dileme existenţiale şi etice. Sînt idei întîlnite şi la ceilalţi doi opozanţi pe care i-am avut, la Dan Petrescu şi la Liviu Cangeopol, ori în discursul cultural, subversiv, al unor N. Steinhardt sau Octavian Paler, cu nuanţe şi în grade diferite.

Privite retrospectiv, meritele Doinei Cornea nu scad nici după 1989. Calomniile care o vor urmări la tot pasul vor fi, însă, mai dureroase. Lecţiile vieţuirii în postcomunism, şi nicidecum într-o democraţie autentică, nu se vor lăsa aşteptate. În ciuda unor efecte benefice ale dezvoltării unei cariere internaţionale pentru Doina Cornea, lupta cu „fostul eşalon doi al PCR“ va fi dură. Nu e de mirare, în acest context, că fragila şi curajoasa ei voce a fost atribuită unei „frustrate socio-profesional“, unei protejate a Occidentului, ale cărei merite i-ar reveni, de fapt, în totalitate fiicei sale, Ariadna, unei cetăţene care nu ar căuta altceva decît „să saboteze interesele României în lume“ ori care ar contribui în chip premeditat la dezintegrarea teritorială a României în beneficiul Ungariei… Prin urmare, va continua să fie urmărită, iar corespondenţa îi va fi interceptată în continuare, timp de cîţiva ani, deşi astăzi ni s-ar părea incredibil acest fapt. Cu toate acestea, probele aduse de Doina Cornea constituie dovezi incontestabile. Noaptea era bombardată cu telefoane şi ameninţări, care s-au dovedit departe de a fi spontane. Aproape că îţi vine să te întrebi, ca orice tînăr naiv: Dar în ce fel de ţară am trăit, dom’le, după ’90?

La Cluj, decesul Doinei Cornea a fost întîmpinat mai degrabă prin tăcere. Din cînd în cînd, pe Internet ori pe Facebook, dacă mai tragi cu ochiul, mai apare cîte-un cetăţean care le mai trage ironic cu teoria „disidentei de carton“, care „suferea că stătea un securist în faţa casei, vai-vai, grea suferinţă, ce să spun…“ Nu te mai miră însă nimic cu privire la istoria acestei femei remarcabile. Cînd unii te scuipă în plină zi pe stradă, iar alţii îţi aşază bucheţele clandestine de ghiocei în gardul de la casă, cazul Doina Cornea (30 mai 1929 – 3 mai 2018) devine, în egală măsură, şi o meditaţie pe marginea înseşi a naturii umane. 

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.