Recunosc, am făcut parte dintre cei care nu au crezut că Simona Halep va reuși să cîștige trofeul Roland Garros. M-am îndoit că va reuși să își înfrîngă emoțiile puternice de dinaintea ultimului pas în lupta pentru titlul de campioană. Am urmărit ultima parte a meciului, atunci cînd victoria compatrioatei noastre începuse să pară verosimilă. M-am simțit apoi vinovată pentru scepticismul meu și m-am bucurat pentru ea, pentru antrenorul ei, pentru familia și pentru țara ei. (Da, știu, țara nu prea a ajutat-o cu nimic, așa cum țara nu stimulează în nici un fel eforturile de a obține excelența în orice domeniu, fie el sportiv, artistic, știiințific etc. Fără școli performante sau terenuri sportive măcar salubre, fără bani alocați și grijă dedicată dezvoltării noilor generații, e cam greu ca România să își asume vreun merit pentru performanța cîte unui cetățean al ei. Dar dacă sportiva, în momentele de glorie, cu eleganță și generozitate, a ales să se bucure împreună cu conaționalii ei, de ce i-aș refuza solidaritatea mea?)

Simona Halep este, evident, un model. Prin eforturile enorme pe care le-a depus, prin consecvență și răbdare, prin curaj și talent, prin decență și prin discreția cu care a jucat rolul de mare sportivă pe teren și în afara lui. Mă întreb, însă, cîți dintre cei care, luînd-o drept model, pornesc pe drumul ei știu cu adevărat ce îi așteaptă. Cîți dintre copiii care se joacă de-a tenisul de performanță sînt pregătiți pentru ceea ce urmează și cîți dintre părinții care îi încurajează știu pentru ce bătălie îi antrenează. Din primii ani în care a pus mîna pe racheta de tenis, viața Simonei s-a schimbat: antrenamente peste antrenamente, eforturi de a deveni „vizibilă“ în primele rînduri rezervate marilor jucătoare, eșecuri triste, de ultimă secundă, sau succese surprinzătoare, venite parcă de nicăieri. Ani lungi de muncă cu gîndul la un trofeu mare, care să conteze în calculele rigide ale tenisului mondial: „De la 14 ani visez la acest moment“, spune, la 26 de ani, tenismana, după cîștigarea turneului Roland Garros. Adică 12 ani de muncit pe brînci, cu gîndul la o posibilă mare victorie.

Dar și odată ajunsă în liga celor mai buni, Simona Halep a avut de înfruntat greutăți și adversități nu numai pe teren, ci și în afara lui: presa a tocat mărunt fiecare detaliu din viața ei personală, fiecare mișcare privată, fiecare privire sau gest. Au fost filmați și fotografiați părinții, iubiții, prietenii, vecinii, profesorii, foștii colegi. Paparazzii i-au fotografiat, lacomi, proprietățile, i-au cîntărit, individioși, averile. Operația de micșorare a sînilor a fost subiectul mestecat de jurnaliști și fotografi pînă la saturație: animații grafice, comentarii penibile, întrebări grosolane, titluri amuțitoare („Bust mai mic, trofee multe!“, a apărut pe prima pagină a unui important ziar sportiv), tot arsenalul mediatic a fost pus la bătaie pentru a stîrni și întreține bîrfa, senzaționalul. Și la opt ani după operație, în conferințele de presă se mai găsește cîte un neica nimeni, autohton sau străin, care să caute cu lumînarea un mărunt moment de glorie, întrebînd-o despre sîni și intervenția chirugicală.

Dar nici asta nu a fost de ajuns. Simona Halep a devenit armă în cafturile politice ale vremurilor sale, folosită cu nerușinare de oricine avea dușmani și un cap de dat în gură: politicieni care aveau nevoie să anime mulțimile adunate cu arcanul ca să le cînte în strună, ziariști precari, cu umor îndoielnic, care au de animat cititori din ce în ce mai răsfirați și de întreținut o glorie nefastă, bazată strict pe rating, comentatori de ocazie, blog-uri isterice, organizații naționaliste, toți și toate s-au gîndit să transforme momentul de glorie al tenismanei într-unul de etalat bojoci și mușchi. (Că veni vorba: caricatura – proastă – din Charlie Hebdo ne-a iritat? Citiți cîteva dintre titlurile unor articole despre sportivă, apărute de-a lungul vremii în presa de la noi, din România noastră – pe site-ul Times New Roman între altele – și veți vedea că indignarea ar fi trebuit să înceapă mai demult și mai de aproape.) Iar oameni de litere serioși, dar meschini în fond, au identificat, cu promptitudine, motivul pentru care Simona Halep joacă: pentru bani și glorie proprie. Nu ca alții care lucrează pe gratis și de dragul anonimatului…

Dincolo de toate, însă, Simona Halep poate mobiliza, fără îndoială, prin exemplul propriu, copii și tineri în drumul spre performanță, în orice domeniu. Un model nu numai prin efort și talent, ci, mai ales, prin tăcerea cu care înconjoară greutățile purtate pe umeri de-a lungul carierei. Revin și spun: cîți dintre copiii de azi, performerii de mîine, știu toate astea? Cît ar trebui să știe la început de drum și cîte ar trebui să fie pregătiți să afle pe măsură ce înaintează? Cum măsori sacrificiile și victoriile? 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: wikimedia commons