Lucrurile stau prost la vîrful țării: nu e zi în care să nu auzim, din partea Guvernului, a parlamentarilor sau a unor șefi de instituții de stat, de cîte o nefăcută, de cîte o vorbă prost așezată sau prost rostită, de cîte un gest nelalocul lui sau de vreo decizie nedigerabilă. Te crucești cînd auzi că prim-ministrul țării tale nu știe numele capitalei pe care o vizitează și te întrebi: n-a văzut în aeroport în ce țară a aterizat? N-a văzut pe drumul spre destinație nici un panou care să îi reamintească în ce oraș se află? Sau nu s-a gîndit, măcar, să-și repete discursul în fața oglinzii de mai multe ori, cu numele corect al locului în care urmează să-și reprezinte țara? Ministrul Agriculturii, la rîndul lui, compară pesta porcină cu Holocaustul. Cum ar putea să îți treacă prin cap așa ceva? Sau chiar dacă, prin absurd, îți trece, nu lași două-trei minute de reflecție între momentul în care atingi tastatura și cel în care postezi? Nu întrebi un prieten, o rudă, dacă se cade să transmiți lumii, din fotoliul tău de guvernant, un asemenea mesaj?

Inevitabil, fiecare gafă, fiecare eroare de judecată sau de exprimare sînt tocate mărunt, pînă la exasperare, de mass media: ore lungi, zile nesfîrșite se irosesc între iritare și bășcălie, între haz și necaz, între furie și resemnare, între umeri ridicați a neputință și sprîncene încruntate a indignare. Și, peste toate, rămîne stupefacția că o țară întreagă a ajuns să fie condusă de cei mai neînsemnați dintre cetățenii ei, de cei mai nepricepuți, mai corupți. Spațiul public este invadat de oameni cu totul şi cu totul nepotriviţi pentru rolul pe care îl joacă, şi te întrebi în ce cotloane s-au ascuns, cuprinși de furie și dezgust, cei mai buni, cei mai utili, cei mai eficienți.

În ăst timp, destinul a zeci de mii de copii, adolescenți, tineri se risipește: și chiar dacă ne-am apuca de o reformă a educației în chiar secunda următoare, cît timp ne-ar trebui să curățăm țara de mîzga care o acoperă? Ce eforturi uriașe ar trebui făcute pentru ca ideile de „școală“, „reformă“, „educație“ să mai aibă un rost într-o țară care pare condamnată la ignoranță ofensivă?

De zeci de ani, ne lăsăm confiscați de jocuri mărunte, fente politice, mascarade gros fardate, ui-tînd că poate cel mai important lucru pentru care ar fi meritat să ne mobilizăm toate forțele, întreaga responsabilitate și ingeniozitate ale celor competenți este învățămîntul performant. Doar el ne-ar fi ajutat să nu mai risipim timp, generații noi și forță de muncă, să unim familii dezmembrate, acum, de migrație, să recuperăm cu pași mai rapizi distanța de cincizeci de ani de comunism nimicitor dintre noi și bunăstarea occidentală. Și să nu mai avem miniștri și prim-miniștri de nivel subliceal.

O școală bună, o educație de toată isprava ne-ar fi apărat de prestația jenantă a unui prim-ministru ignorant sau a unor parlamentari ageamii și șmecheri. Într-o țară în care școala ar fi funcționat la parametri firești, un om ca Liviu Pop n-ar fi avut niciodată veleitatea de „reformator în ale educației“. Sau un personaj precum Valentin Popa n-ar fi visat nicio-dată să „modeleze“ destinul manualelor din România. Un învățămînt de calitate ar fi coagulat, de mult, veritabile elite politice, manageriale, artistice, și n-ar fi lăsat spațiul public la îndemîna imposturii. O educație făcută „ca la carte“, ca la cărțile valoroase, ne-ar fi scutit de spectacolul din ce în ce mai greu de suportat oferit de „modelele“ primitive, greu de privit, dar din păcate ușor de urmat, care ajung să se lăfăie în văzul unui întreg popor.

Pierdem timp hlizindu-ne la clasa politică. Și nu pierdem timpul nostru, al adulților de azi, ci timpul copiilor noștri. Cheltuim, de mult, timp împrumutat din viitorul generațiilor tinere. Orice gest de abandon, orice ezitare, orice întîrziere a faptei vor fi plătite din contul celor care vor veni după noi. 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: wikimedia