A apărut, la Editura Trei, o carte numită De ce copiii noștri se transformă în tirani?, cu subtitlul Cum a fost abolită copilăria. Autorul ei este Michael Winterhoff, psihoterapeut, psihiatru pentru copii și adolescenți, absolvent al facultății de medicină, activ în cabinetul său particular de la Bonn.

Cartea are trei mari capitole în care sînt analizate principiile pedagogiei promovate astăzi, felul în care se face astăzi educație și cauzele unui posibil blocaj în evoluția copilului, pornind de la aceste premise. Primul dintre capitole analizează deja celebrul motto sub semnul căruia se desfășoară, astăzi, toate cursurile moderne de parenting, și anume „Copilul ca partener al adultului, egal deci cu acesta“. Capitolul descrie mai întîi care sînt etapele de evoluție a copilului, nivelurile lui de dezvoltare emoţională, intelectuală, socială la diverse vîrste și felul în care el, copilul, se raportează la rolul de partener pe care părintele i-l oferă încă din primii ani de viață: „…copiii sînt constrînși să intre într-un rol pentru care nu sînt potriviți, întrucît le lipsesc toate însușirile psihice necesare pentru a putea îndeplini acest rol, de partener al adulților. (…) Copilului i se atribuie o personalitate proprie, pe care încă nu o poate avea într-un stadiu atît de timpuriu al vieții sale (la vîrsta grădiniței, n.m.), deoarece dezvoltarea personalității începe abia în al optulea sau al nouălea an de viață.“ Autorul susține că, de exemplu, a lăuda un copil de patru-cinci ani pentru „voința sa puternică“ nu este, în fond, decît un fel de a evidenția o trăsătură de comportament firească pentru această vîrstă, o vîrstă la care lumea, cei din jur, nu sînt încă percepuți ca obstacole sau delimitări ale propriei persoane. Drept care o „voință puternică“ aplaudată, dar nedirijată către interese superioare, control, curiozități formative și construcție se transformă într-un balast emoțional care îl va împiedica pe copil să evolueze.

Al doilea capitol, „Proiecția – părinții se plasează sub nivelul copilului“, descrie mecanismul prin care, constrînși de presiunile sociale (tehnologizare excesivă, timp mult petrecut departe de copil, oferta nelimitată a pieței în privința obiectelor destinate amuzamentului celor mici, rețetele educației „de succes“ vînturate pe piața liberă a Internetului la pachet cu oprobriul semenilor în fața unui cît de mic eșec al copilului), adulții renunță la rolul de autoritate cu care au fost învestiți în fața celui pe care au datoria să îl educe și adoptă o poziție defensivă: deleagă sarcina corectării comportamentelor nedorite altor autorități sau instituții (educatori, psihologi), sperînd ca, în acest fel, să păstreze o relație amiabilă cu propriul copil. „Părinții consideră comportamentul social și performanțele școlare ale copilului lor drept un etalon care le arată dacă ei înșiși sînt părinți buni sau răi. Cînd copilul se dezvoltă pozitiv în ambele domenii, înseamnă că acasă s-a făcut treabă bună, iar dacă există probleme, de acest lucru sînt vinovați sută la sută părinții. (…) Se ajunge, astfel, la o inversare a raportului real de forțe: adultul este dependent de copil, el își definește propria încredere în sine exclusiv prin intermediul comportamentului copilului.“

Cel de-al treilea capitol descrie un alt efect al felului în care se desfășoară astăzi educația, și anume „Simbioza, copilul ca parte a adultului“. Biografia copilului este încorporată în cea a părintelui, fără a mai lăsa loc unei distincții firești între sentimentele, dorințele, privirile proprii ale fiecăruia dintre ei: „Din cauza fuzionării psihice, adultul nu mai poate distinge între propria persoană și copil, el începe să simtă, să gîndească, să acționeze pentru copil. În cadrul dezvoltării naturale a omului, acesta este un stadiu care se desfășoară în primele zece luni, în care mama trăiește într-o relație simbiotică naturală cu copilul. (…) Începînd cu cea de-a zecea lună de viață, componentele psihice trebuie delegate tot mai mult copilului, pentru ca acesta să se dezvolte normal.“

Cartea doctorului Winterhoff a avut parte de foarte mult succes la publicul larg. Dar a fost aspru criticată de specialiști ca fiind, de fapt, o încercare de restaurare a „pedagogiei negre“, de a repune în funcție educația ca dresaj. Nu au lipsit din comentariile negative etichete precum „nazist“ sau „propagandă reacționară“. Din punctul meu de vedere, cartea este un bun prilej de reflecție şi de dezbatere pe marginea pedagogiei actuale și a generațiilor viitoare. 

Maria Iordănescu este psiholog.