Am asistat de curînd la următoarea scenă, în Obor, în hala nouă – mamă, tată, doi copii, 7 și 5 ani, la un magazin de mezeluri pe care îl frecventez datorită etichetelor „curate“ – aproape nimic altceva în afară de nitrit de sodiu. Nici un „plastic“, nici un potențiator de gust, se strică în două zile dacă nu le mănînci. Tatăl și-a luat cîrnatul ambalat, iar vînzătoarea, extrem de ambilă și de simpatică (așa cum orice vînzător ar trebui să fie într-o economie de piață, sper că acesteia să i se acorde o primă, la un moment dat!), i-a întrebat pe cei doi părinți dacă au gustat/încercat parizerul lor de vită. Cei doi părinți au strîmbat din nas de parcă li s ar fi oferit rahat de șobolan. Vînzătoarea, din nou serviabilă, le-a văzut fețele profund ofuscate de o asemenea ofertă și s-a adaptat pe loc – a propus un „mușchi Azuga“, la peste 50 de lei kilogramul. „E numai cărniță, e perfectă pentru cei -mici!“, a zis ea și le-a oferit cîte o feliuță copiilor, sub privirile siderate ale părinților. Mama n-a mai avut ce face și a comandat trei feliuțe de mușchi, pe care cu siguranță le va arunca la primul coș de gunoi, pentru că nu corespund planului de nutriție al copiilor, în vreme ce tatăl își îndesa vinovat cîrnatul pentru care venise în sacoșă, iar puștiul de 7 ani, care gustase „cărnița“ și-i plăcuse, se trăgea deja de șireturi cu vînzătoarea: „Mai vreau cărniță!“ Îmi imaginez scandalul în drum spre casă: „Tu și cîrnatul tău, nu te puteai abține să le dai un prost exemplu copiilor!“

Mie uneia, tema nutriției de astăzi mi se pare oarecum bizară, guvernată de legi și de postulate apărute peste noapte pe care nu le mai pot înțelege. Sau cel puțin nu mai țin pasul cu ele – ceea ce înainte cu doi ani, să zicem, „era bun“, acum ne otrăvește pe toți, mai ales pe copii, ei sînt ținta predilectă a unor conspirații din umbră în care banditul de zahăr se înhăitează cu mîrșavul cartof prăjit și cu mafia organizată a șuncii de Praga. Am fost la rîndul meu copil, iar nutriția mea și a altora asemeni mie ținea în primul rînd de supraviețuire, adică „să-i dăm copilului ceva să mănînce!“ Mai exact, cînd se băga parizer sau salam la Gostat, stăteau părinții la coadă și aveam, la școală, niște sandvișuri care puțeau îngrozitor a gospodărie de partid și de stat, dar țineau de foame. În mod paradoxal, am supraviețuit. Un moment absolut remarcabil a fost atunci cînd am mîncat la prînz la prietena mea, Ami, de la etajul 2, o tocăniță „de vacă“ minunată. M-am întors acasă și mama m-a întrebat: „Ce ai mîncat la Ami?“ „O tocăniță de vacă“, am răspuns. „Am mîncat tot din farfurie!“ – așa făceam pentru că eram politicoasă și mă gîndeam că mîncarea, și așa puțină, nu trebuia să se risipească. Mama, contrariată, a sunat-o pe mama lui Ami și a întrebat-o: „Dragă, mi-a zis Adina că a mîncat la tine o tocăniță de vacă… zi-mi și mie unde ai găsit carne de vacă?“ Mama lui Ami a răspuns: „Dragă, nu era cu vacă, era cu salam!“

Astăzi avem de toate – părinții de acum care fac parte din generația mea, de altfel (adică cei care au trecut prin experiențe similare aceleia cu tocănița de salam), pot să aleagă între vacă, văcuță, porc și porcușor, oaie și oiță etc., în diferite forme, semipreparate sau nu. În general, mezelurile (din România) sînt dezastruoase, însă e clar că va exista pînă și un parizer care, în cantități rezonabile, „nu ucide“ – a se citi eticheta! (Însă cine citește etichete, cine se informează cu adevărat ce reprezintă fiecare ingredient în parte?). Recunosc, am o slăbiciune pentru parizer (nu o poftă, nici o nostalgie), reprezintă spiritul unei epoci pe care, dacă o uităm, dacă n-o recuperăm pas cu cu pas prin detalii, există șanse s-o trăim din nou, sub o altă formă, fără să ne mai dăm seama că, de fapt, lucrurile se repetă. Și, în fond, cu ce este mai „otrăvitoare“ o felie de parizer decît o aripioară de pui (de la KFC, să zicem) care conține, printre altele: esteri ai acizilor grași și acid ascorbic și extract de tocoferol; antispumant E900, potențiator de aromă glutamat monosodic, colorant annatto (E160b, amidon modificat din porumb)? Aripioara e acceptată la limită în societate, pare decentă, în schimb bietul parizer e blamat. Parizerul muncitorului și al studentului, parizerul „pe ziar“, trei felii groase de parizer într-o jumătate de pîine pufoasă, mîncate în parc, atunci cînd nu ai bani și ți-e foame, te gîndești ce ar fi mers și un strop de muștar. Apoi, parizerul pane – acel șnițel de pe timpuri „în lipsă de altceva“. De la parizer pînă la șunca de Pragă, tăiată subțire, fandosită, și pînă la feliuțele inconsistente de salam de Sibiu, îmbibate în unt, scufundate în pîine doar atît cît să-i dea gust era o diferență de ani-lumină. Cine le avea era ștab, securist, abonat pe la bufete dubioase de întreprindere, pilos, stătea la coadă cu orele și nu prindea, șmecher – făcea speculă și vindea și pe la alții. Oare chiar atît de repede am uitat tot? Nu le mai putem da copiilor un pic de „cărniță“?

Trăim într-o societate din ce în ce mai ipocrită, pentru că mulți dintre acești copii protejați in extremis, fără zahăr „care ucide“ (desigur), parizer și salam de Sibiu (nici ăsta nu mai corespunde), crescuți de generația noastră, a celor de 30-40 de ani, acești copii „programați“ să trăiască cît mai mult, mai sănătos și să reușească în viață (pentru că noi n-am prea reușit, asta e, de vină e conjunctura, Dragnea etc.) vor pleca. Cu cît vor fi mai bine crescuți și educați, cu atît vor își vor dori mai mult să plece în lumea „civilizată“ unde parizerul nu mai este o opțiune, dar noodleșii chinezului de la colț, da – și, în fond, orice fast-food devine, la un moment dat, un loc frecventabil, merge și o aripioară de pui cînd ți-e foame. Acolo, dragi părinți care vă plimbați acum copiii prin Piața Obor și îi învățați că tot ce e verde e bun și orice mezel e nociv, nu-i va mai supraveghea nimeni ce mănîncă, cît dorm, cît beau, ce fumează și cît de mult muncesc. Dar probabil ideea este că părinții și-au făcut „datoria“, au respectat cu sfințenie toate legile și postulatele care apar peste noapte. Mai departe, fiecare face ce vrea! Totuși, nu înțeleg de ce nu putem duce o viață „normală“. Fără excese (de parizer) la vîrste mici, desigur, dar și fără bucătării-laboratoare de chimie unde toate substanțele trebuie să se combine la un mod ideal. „Normală“ și în alte privințe – să nu mai punem noi etichete, mai bine să le citim pe cele care există deja, să nu mai dăm verdicte, să încercăm să-i mai ascultăm și pe alții chiar dacă sîntem convinși că nu au dreptate. Astăzi, fiecare dintre noi deține adevărul suprem, chiar dacă e vorba de nutriția copilului (e copilul meu, „proprietatea“ mea, îl hrănesc cum vreau eu, pentru că îi vreau numai binele devine cumva opusul expresiei la fel de păguboase din popor „Eu te-am făcut, eu te omor!“), de familie, „tradițională“ sau nu, de binele țării, de valori creștine sau idei progresiste. Numai noi știm perfect cum să ne trăim viața. Și pe a altora, în același timp.

Foto: wikimedia commons