Chiar pe 10 august, pe la prînz, am plecat la o filmare în Ardeal, cu părere de rău că nu pot lua parte la marele miting. În astfel de momente, chiar dacă ai o treabă sau o vacanță planificate de mult timp, te cam simți un dezertor. Sau, oricum, pleci cu un sentiment de vină. Ca un făcut, drumul a fost de coșmar, cel mai lung drum spre Cluj cu mașina pe care l-am parcurs vreodată. Aproape 11 ore, fără opriri decît pentru alimentare. Am simțit, ca niciodată, pe pielea mea, ce înseamnă să nu ai o infrastructură decentă în țara ta, să nu existe, de fapt, o legătură de transport sigură și viabilă între sud și nord. După atîția ani, țara e în continuare ruptă în două. De data aceasta, cozile de pe Valea Prahovei au început de pe la Corbu și s-au întins pînă după Predeal. Bară la bară, aproape trei ore de nervi petrecute în plin soare. Mă uitam pe net, pe telefon, citeam despre drumuri blocate și trenuri oprite în cîmp pe la Craiova, doar ca să nu ajungă oamenii la miting, și deja mă gîndeam la o întreagă conspirație. Ei bine, nu, pe lîngă aglomerația „de week-end“, au fost și două accidente pe la Azuga, poate asta să fi fost într-adevăr cauza? În timp ce ne tîram cu încetineala melcului pe DN1, pe lîngă noi treceau, cu aceeași viteză de doi kilometri pe oră, zeci de mașini cu steaguri. „Oamenii ăștia merg la protest!“, îmi ziceam. „Măcar să ajungă…“ De fiecare dată cînd mai întîlneam cîte o mașină cu stegulețe tricolore, aproape că îmi dădeau lacrimile – mi-era milă de țara mea și de toate viețile noastre irosite aici. Și nu era doar o milă de conjunctură. Era un regret profund și acumulat în timp față de o țară care pare iremediabil pierdută. Și față de toți acești oameni care pleacă cu mașinile lor și cu stropul de entuziasm și de speranță pe care încă îl mai au spre un miting care încă ar mai putea schimba ceva și zac blocați pe DN1. Totul pare să fie etern blocat și într-o perpetuă așteptare.

Era deja trecut de ora 11 seara cînd abia trecuserăm de Tîrgu Mureș, iar eu mă uitam tot pe telefon, în direct pe Digi24, de pe locul pasagerului, cum jandarmii împrăștiau oamenii din Piața Victoriei cu tunuri de apă și gaze, cum îi fugăreau pe străzile mărginașe. Apoi îmi ridicam privirea de pe ecranul telefonului în bezna de afară, bezna României. Sate adîncite în întuneric, fără lumini, locuri unde ultimul magazin mixt prietenos se închide la ora 9, drumuri pline de gropi care șerpuiesc cuminți printre dealuri, la un moment dat era să călcăm o vulpe. Imaginați-vă contrastul dintre cele două scene, inside and outside the car – Piața Victoriei, 10 august, ora 11 și o mașină în noapte, în aceeași țară, îndreptîndu se spre nicăieri, într-un întuneric aproape deplin, ca și cum țara pentru care cei ce au ieșit să protesteze în Piața Victoriei nici nu există, de fapt, e o himeră. Am avut o senzație de „în afara realității“ care s-a acutizat pe tot parcusul călătoriei mele, pe măsură ce mă îndepărtam de „centru“ și mă apropiam „de margine“. Marginea de nord e de fapt mult mai aproape de lumea mai bună „din afară“ și poate că asta e salvarea ei.

Am ajuns după miezul nopții la o pensiune dintr-un sat unde noaptea nu se aude nimic altceva decît țîrîit de greieri. Mai fusesem aici o singură dată, anul trecut, în septembrie – doamna care administrează pensiunea ne-a așteptat cu ochii cîrpiți de somn, ne a recunoscut, ne-a îmbrățișat ca pe niște prieteni vechi și ne-a pus în față ceva de mîncare şi cîte o bere, deși restaurantul se închisese de mult. Am rămas pînă pe la două pe terasă, în compania a doi bărbați tineri care tocmai trecuseră printr-un botez și încercau să dea gata o sticlă de doi litri de țuică. Am vorbit una-alta, dar nu despre ce se întîmplase în urmă cu două ore în Piața Victoriei. Doar despre afaceri locale, despre cine și cît a furat și mai ales cum, despre administrația (și pe alocuri admirația pe care i-o arătau) primarului Boc. Discuții „normale“, dar care ilustrează aceleași probleme, însă la un nivel micro. Cei doi băieți urăsc Bucureștiul doar pentru că pot face două ore, în trafic, de la Lujerului și pînă în Berceni, altceva nici că-i interesează, nu e orașul lor. Se raportează în primul rînd la zona în care trăiesc și unde încearcă să o ducă mai bine. Faptul că locul lor e o parte dintr-un întreg are sau nu are vreo relevanță pentru ei.

A doua zi am fost „pe state“ și am aflat cam așa: că primarul cutare de la UDMR a zis că s-ar da cu PSD-ul pentru 50.000 de euro, ăia au considerat că e cam mult, așa că a rămas la UDMR, nu-i bai, îi vreme! Că drumurile se fac cînd dă Dumnezeu sau cînd se aranjează cel mai bine licitațiile și sînt bani de cheltuit. Că oamenii sînt „cumva“ revoltați, dar își văd de treaba lor – mai au cîte o grădină, își mai fac cîte o casă, cu sau fără autorizație, că roșiile n-au ieșit foarte bine anul ăsta față de cele din sud. La un popas de căruțași, de la o răscruce, am asistat la o adevărată dramă matrimonială – soția l-a prins pe bărbat cu „curva“ la masă. L-a plesnit de cîteva ori, în timp ce bărbatul repeta doar atît: „Taci, tu! N-ai tu treabă!“, l-a amenințat că dă divorț, că „rămîne fătuca fără tată“ și i-a confiscat ăleia telefonul, ca să aibă mesajele nocturne drept dovadă la proces. Bărbatul a negat demn totul și i-a spus „că e nebună“ și că are halucinații. După ce nevasta a plecat furibundă, după ce și bărbatul a plecat spăsit pe urmele ei, „curva“ le a spus celor de la masă: „Dacă nu eram eu, era alta!“ M-am uitat la scenă ca la Cheaters, la TV, și mi-am dat seama că pentru o jumătate de oră mi-a zburat din minte tot ce m-a obsedat în ultima vreme – #dragnea, #muiepsd, #cenefacemcuticalosiiastia?. Era viață pur și simplu.

Stau la o pensiune care, după aproape zece ani de la înființare, a început să aibă un succes real, cred că în principal datorită doamnei care o conduce și care se implică în afacerea ei non-stop. Este tot timpul prezentă și activă, cred că, de fapt, pensiunea este țara ei, deși e amplasată într-un loc izolat, care nu are mai nimic de oferit, nici o atracție turistică. Doar o stare de bine. Mai ales în week-end-uri e plin, vin oameni din tot județul ca să mănînce mîncăruri grele ardelenești, să bea și să se bălăcească într-o piscină. În primele două zile am fost sufocați de „turiști“ – familii, clanuri, mulți copii, cu tendința de a acapara tot spațiul, cu cărucioare și colace, schimbă pamperși, ce suc vrea mama?, de ce plînge fata?, mai ne aduci și nouă cîte o bere? N-am auzit deloc cuvîntul „bani“ pe care îl auzi din zece în zece metri pe străzile din București. N-am auzit nici de Dragnea, nici de #muiepsd, ca și cum n ar exista în aceeași țară. Am văzut doar platouri și platouașe îndreptîndu-se spre mese – mici, cartofi prăjiți, pizza, slănină, pîine cu dulceață. Apoi, am văzut oameni ingurgitînd satisfăcuți, rîgîind, plătind, plecînd. Inițial m-am gîndit că e o atitudine placidă – habar n-au ei ce se întîmplă în Piața Victoriei (și în alte piețe), că oamenii de acolo și-o iau peste cocoașă și pentru ei, care stau senini la un papricaș și la bere. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, asta e normalitatea, în orice țară din lume cu un nivel bun de trai și o guvernare cumsecade. Să ajungi să nu-ți mai pese decît de bunăstarea ta, să schimbi pamperși, să-ți dedici timpul familiei, să nu te mai gîndești ce fac hoții ăia de la guvernare, cum încearcă să te mai fure. Să trăiești, de fapt. Nu i-am mai judecat în nici un fel, însă din nou mi-am dat seama că, în fond, îți trebuie și o doză de nesimțire ca să supraviețuiești în România. Unii pot să și-o asume, alții nu – cred că depinde, de fapt, de cît de aproape sau cît de departe te poziționezi față de Piața Victoriei. Sufletește vorbind.

Foto: Eduard Enea