Într-o dimineață, înainte de căderea guvernului 2 și instaurarea guvernului-maimuță, m-am pornit la ANAF ca să depun 600-le. Nu spun că n-am fost în stare să înțeleg de capul meu ce se petrece și am alergat după un contabil să mă lumineze. Era frig, era zăpadă, era noapte. Nu, acum era mișto afară, soarele mă încălzea și eu m-am dus la tramvai, că să mă ducă la ANAF. Aștept tramvaiul ca pe pomana în fața unei bănci comerciale, cînd sare dintr-un tramvai un profet. După profet, uite și ucenicul. Aveam treabă, nu? M-a luat mentorul la rupere. Aveam față de prost. Pardon, am față de prost. Profetul avea ochelari, era chel pe frunte și tuciuriu. Îmbrăcat și cu geantă prinsă poștărește. Ucenicul n-avea nimic altceva decît o gură de completare. Uite-i, se bagă-n sufletul meu. Tramvaiul nu mai venea. De ce? „Crezi în Dumnezeu, hai, spune-mi sincer, prietenește. Vezi, eu nu mă ascund de tine: cred!“ „Crede.“ „Din toate religiile care sînt, de ziua a șaptea, penticostale, creștine, catolice, să crezi cum cred eu în Martorii lui Iehova. Eram pierdut și am fost, tot așa, luat de un învățător și dus la Martori. Mi s-au deschis cerurile. Am înțeles. Cine conduce în realitate lumea, știi?“ „Nu știe, spune-i tu!“ „Lumea nu e condusă de cine crezi tu. Lumea e condusă de oameni mai presus ca noi, dumnezei. Care știu ce să facă din noi, niște musculițe!“ „Da, iarna asta sînt musculițe, că nu mai plouă, nu mai ninge.“ Tac, în jur cucoane serioase îl alungă pe ucenic, care vrea să intre în garagață cu ele. Eu stau de vorbă cu maestrul. Și maestrul e în stația de tramvai. „Tu iubești? Iubești? – te întreb.“ Tac. „Nu iubește!“ „Iubește-l pe Dumnezeu, omule, Martorii lui Iehova îți dau calea! Ai telefon? Ca să vorbim mai multe. Hai, dă-mi telefonul.“ Spun un număr inexistent. Maestrul sună ca să mă verifice. Mi-e rușine. Îi spun că am greșit și-i dau numărul iPhone-ului, pe care am doar aplicații, pe care nu mă conversez. Sună. Răspund: „Maestre, tu ești?“. „Da“, răspunde maestrul. Și vine un tramvai, nu-i al meu. Ucenicul, țuști în el. Maestrul își ia la revedere de la mine. Dar pînă să urce, ușile tramvaiului se-nchid. Bate maestrul la ușă. Ușa nu se deschide. Ucenicul din tramvai pare disperat fără învățător. Maestrul se ține după tramvai, firesc, își pierduse ucenicul. Și fuge un pic. Tramvaiul dă curba și maestrul cedează. E caraghios, e deprimat. E agitat. Apoi o ia prin pustie, abătut. RATB-ul însă îi trimite tramvai. Și se urcă magistrul în față. Ca și cum ar conduce mulțimile. Și-ndeamnă vatmanul să plece repede. Îl pierduse pe Petrică. În sfîrșit, vine și tramvaiul meu spre ANAF. Depun 600. Tac, depun. Și peste trei zile, bombă: degeaba am depus 600, guvernul a căzut! De ce am plecat eu în ziua aia de acasă? Era drum spre ANAF? Spre Dumnezeu? În fapt, totul m-a costat 3 lei. De ce mă plîng? De Finanțe, de Dumnezeu?