Dacă sărbătoarea Crăciunului a fost și va rămîne mereu ușor de gestionat, cu Paștele mereu va fi mai complicat. Începînd cu postul de dinaintea sărbătorii, care nu poate fi luat ușor, ca acela al Crăciunului – nu e un post cu multe dezlegări și pe care să ai senzația că-l ții cu inima ușoară. În postul Paștelui parcă simți, de fiecare dată, tristețea lumii. Nu-ți vine să-l calci, cu toate că mai sînt dezlegări, nu-ți vine să te prea bucuri în timpul lui. Pur și simplu parcă ceva te-apasă, parcă ceva nu te lasă. Chiar dacă nu ești, altfel, cel mai fervent creștin practicant. Industria de consum a momentului te afectează, în virtutea aceleiași logici instinctive, mai puțin sau chiar deloc.

Cu mine, una, cel puțin, așa se întîmplă. Deși sînt, altfel, o fană aproape necondiționată a kitsch-ului drăgălaș sărbătoresc, deși iepurașii și puii se numără printre preferații mei, totuși, în ajunul Paștelui, entuziasmul meu de consumator de fleacuri inutile e în vădită scădere, pînă la totală estompare. Nu am chef să cumpăr șiraguri de iepuri, iepuroaice cu șorțuri înflorate, găini portocalii ori pui ieșind din găoace. Nici chiar ouă antropomorfizate ori încondeiate. Nici icoane pe linia kitsch-ului sacru. Nici cozonaci cu ciocolată, fructe confiate sau alte aiureli gustoase. Ci doar chestii simple și tradiționale. Cît e post, îl țin, îl respect, cuminte și uneori chinuit, fără farafastîcuri. Nu-mi plac cei care, atunci cînd ies la mese cu alții, fac caz exagerat de postul lor, fac din asta un subiect de discuție cu ceilalți atunci cînd își comandă mîncarea. Și, desigur, unul de laudă: ceilalți trebuie să ia notă de sacrificiul lor și să le spună cîteva cuvinte „simțite“ despre asta.

Nu, postul – și mai ales cel al Paștelui – se ține discret, fără să faci caz. Iar după aceea, dacă iepurașii și ouăle tip Disney își au rostul pentru cei mici, pentru cei aparent ceva mai mari poate fi suficient să vopsească niște ouă obișnuite și, dacă pot, să facă și un cozonac. Sau măcar să cumpere unul tradițional, cu nucă și atît. Cît despre miel, părerile (chiar propriile mele păreri) sînt împărțite: recunosc că am mîncat, cu poftă barbară, mai în fiecare an, friptură de miel, și ciorbă de miel, și drob. Și că, în același timp, mă bucur să mă uit la mieii zburdînd liberi și voioși pe cîmpuri, am pus chiar mîna pe numitul Vasilică, adus prin Piața Amzei, de nenumărate ori. Îmi pare rău de masacrul mieior, împotriva căruia se protestează în fiecare an și sînt conștientă, în același timp, de semnificația religioasă a mielului, de simbolistica lui. Nu am, deocamdată, o poziție fermă, dar sper să mi vină natural, în momentul în care voi deveni vegetariană.

În Săptămîna Patimilor, deniile din fiecare seară sînt niște slujbe speciale, neasemănătoare cu nimic din timpul anului, iar atmosfera din biserică, în penumbră și în așteptarea spovedaniei (pentru cine se încumetă) e un amestec de mister, smerenie, gravitate și speranță. Care, în Joia și, în special, în Vinerea Mare, devine, cel puțin pentru mine, tristețe de-a dreptul. Parcă nu mi-au ieșit niciodată acțiunile „vesele“ (chiar atunci cînd am încercat) în Vinerea Mare.

Urmate de bucuria, de astă dată, a mersului la Înviere. Cînd eram mai mică, pe vremea lui Ceaușescu, și nu prea știam mare lucru despre asta, era mai curînd bucuria aventurii în noapte. Pe lîngă noaptea de Revelion, era una dintre puținele nopți albe ale unor adolescenți altfel devreme acasă și cam lipsiți de simțul transcendentului. Era noaptea în care simțeam, instinctiv și implicit, că ceva, în firea dimprejur, e diferit. Simțeam, dar nu conștientizam, nu știam cum și de unde să apuc senzația. De aceea, tot ce puteam face era să hălăduiesc din biserică în biserică, cu gașca. Dîndu-ne mari și făcînd mișto de toate cele, dar, de fapt, copleșiți de atingerea unei altfel de aventuri pe care n-o înțelegeam.

Acum, după ani, am mers la Înviere cu un calm, cumva, nou. Care în noaptea de Înviere s-a lăsat asupra mea, încă în mare parte neînțeles. Dar ca o ușurare pe care n-am mai simțit-o de mult (sau niciodată?), în care mai nimic din cele care altădată ar fi fost esențiale n-a prea mai contat: nici imperfecțiunea pregătirilor și lipsa lor de timing, nici mulțimea agitată, din jur, de la Înviere, nici petrecerile ratate de la apropiați și nici măcar faptul că, în plină zi de Paști, la prînz, a trebuit să așteptăm vreo două ore la o cameră de gardă a unui spital unde tot veneau copii cu febră și, probabil, boli ale copilăriei (nu eram acolo pentru ceva grav).

A fost, cred, pentru prima dată cînd am trăit Paștele cu calmul și sentimentul de ușurare pe care mi am imaginat altădată că le-ar presupune. Cînd, în zilele cu pricina, nu mi-am dorit, practic, nimic: nici să particip la mese festive, nici să ofer eu mari ospețe, nici să văd filme cu Iisus, nici să ies la iarbă verde. Nimic concret. Ci doar să le simt, să trăiesc și să mă las molcom în seama acelor zile.

Foto: wikimedia commons