Și-atunci, țuști, Sanda a avut o idee. Haideți, dragilor, în parc la pește. Coborîm în rîpa de parc 23 August și-n fundul lui. Tîrg de pește. Așa dezmăț n am văzut de mult. Nici la 2 Mai, nici în Vamă. Pește, fratele meu, pește! Lufar, hamsie, fructă de mare, ton, guvid, știucă și scrumbie, și nu știu cîte, nu știu ce. Eu mă fac ca porcul cînd e vorba de pește. Și nebunia mea de a mă mînji, murdări, face ca un drac de la dește la coate. Că așa mănînc peștele, așa-l dezosez, așa mi-l alint cu deștele. Căci eu am învățat din Crai și drag mi-e cuvîntul lor:

„Pirgu avea în sînge dorul vieții de dezmățare țigănească de odinioară de la noi, cu dragostele la mahala, chefurile la mănăstiri, cîntecele fără perdea, scîrboșeniile și măscările. Cu jocul de cărți ce-i slujea de meserie și cu boalele lumești ce-l istoviseră înainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari știa să vorbească, întocmindu-i tot temeiul hazului cu care le încînta celor ce-i prețuiau dobitocia. Și totuși pe altcineva nu găsise ca să și-l facă tovarăș Pașadia care, de altmintreli, îl desprețuia fățiș, jicnindu-l și umilindu-l fără cruțare de cîte ori se ivea prilejul.

– Vezi, te rog, îmi zise el, nu-l lasă pe vecinul dumitale să se sinucidă; uite-l, înghite cuțitul.

Într-adevăr, plin de zel, Gorică lucra în cega rasol cu cuțitul, tăvălea bucata prin maioneză și, tot cu cuțitul, o băga adînc în gură. Mă făcui că nu văd, nu aud. Pantazi se aplecă să caute ceva sub masă.

– În preceptele sale, urmă Pașadia, buna creștere elementară glăsuiește: nici cuțitul în legume și pește, nici furculița în brînză și, nici într-un fel, cuțitul în gură. Dar asta de, pentru oameni fini, feciori de boier, nu pentru mitocani, adunătură. Să faci rîmătorul să bea apă din fedeleș!

Pentru Pirgu, care se credea neîntrecut în cunoașterea obiceiurilor lumei înalte, nu se putea înfruntare mai sîngeroasă. Se reculese însă repede și-i răspunse țanțoș lui Pașadia că avea să l desființeze.

– Să mă slăbești cu mofturi de-astea, se rățoi el, că altfel întorc foaia. Ai îmbătrînit nebun…“

Știu lume care nu se uită în ochi de pește, așa cum e lume care nu știe cît de dulce e guvidul, așa cum scrumbia este urîtă de atîta lume. Dar eu, eu nu știu altă bucurie decît, ca-n popor, să zac cu pește-n gură și să rod de pe os gîndind la soartă și moarte. Cu usturoi și mămăligă.