Sînt redactor al rubricii de cultură a unui important cotidian tîrgumureșean și, prin natura ocupației, sînt la curent cu ceea ce se scrie și cu ceea ce se citește în presa locală, și nu numai. În urmă cu cîteva zile, observam cu stupoare cum o știre care anunța un accident rutier soldat cu 9 victime (dintre care nici una nu a decedat, dar faptul nu era menționat în titlu), a cumulat în mai puțin de două ore 800 de vizualizări. În prezent numără aproape 14.000, în vreme ce un articol de-al meu variază, în medie, între 100 și 1000, în cazurile fericite. Am depășit glorioasa treaptă de patru cifre cu cîteva sute de vizualizări, dar în cele șase luni de cînd lucrez la ziar, de prea puține ori. Această constatare nu îmi inflamează neapărat frustrările de om de cultură care se zbate să devină cît de cît mainstream, sau să facă vizibilă zona culturală în genere, cît mă umple de tristețe amestecată cu revoltă să (re)văd apetența publicului general pentru știri macabre, tragedii, informații imunde, mustind de violență, perversiune și degenerare.

Nu sînt naiv și nici debranșat de la realitate: genul ăsta de materiale, fie ele în presa scrisă, dar mai ales în cea televizată, dețin supremația în rating dintotdeauna și nu-mi fac iluzii că lucrurile se vor schimba. Pot să sper că apetitul pentru moarte și distrugere se va diminua pe măsură ce preferințele unor consumatori de informație se vor orienta spre zone mai constructive și inspiratoare, dar ecuația va rămîne, în linii mari, aceeași. Chiar dacă ziarul la care sînt angajat nu tabloidizează materialele de acest gen, ci redă în general comunicate primite de la Poliție și mai adaugă cîte un update, în funcție de situație, cuvintele-cheie „moarte“, „accident“, „victime“, „tragedie“ și altele din aceeași sferă semantică își găsesc ecouri puternice în subconștientul colectiv.

În lista care se reactualizează frecvent, a celor mai vizualizate articole, din zece, cel puțin jumătate au un conținut violent. Locuind într-un oraș în care crimele, violurile și alte incidente de acest gen au o pondere redusă, accidentele rutiere sînt în topul preferințelor cititorilor. Urmează scandalurile politice (din nou, oferta e bogată) și unele subiecte din administrație de o importanță incontestabilă. Cultura stă cel mai prost la capitolul rating, dar ăsta e deja un truism care nu mai miră pe nimeni. La nivel național, situația e cam aceeași. Știrile de la ora 5, acel program pe care l-aș numi pe englezește famous and infamous, reprezintă perena probă a fascinației pe care patologicul îl exercită asupra publicului care își clătește apoi creierii cu emisiunile de scandal care, pînă la știrile de seară, menajează cu mult aplomb IQ-ul celor care nu îl au prea ridicat, și îl scad simțitor pe al celor care se consideră inteligenți, dar imuni la o astfel de toxicitate mentală și spirituală.

În continuare, cred că binomul cerere-ofertă care definește capitalismul funcționează perfect și în acest caz. Dacă publicul s-ar coaliza și ar cere răspicat muzică de cameră, concerte jazz și recitaluri de poezie sau, de ce nu, cursuri de spiritualitate, mindfulness și meditație transcendentală în locul mizeriilor care sînt pompate cu exces de zel, televiziunile și trusturile media s-ar executa cu entuziasm.

Toate acestea demonstrează că există ceva adînc însămînțat în mintea umană, care o face mult mai receptivă la rău decît la bine, o face mai interesată de aspectele sordide ale vieții și de tainele de nepătruns ale morții. Probabil că ăsta e motivul pentru care criminalii în serie reprezintă o asemenea sursă de interes pentru oameni care în viața particulară militează împotriva eutanasierii cîinilor fără stăpîn. Probabil că din această cauză se urmăresc cu nesaț știri despre jafuri armate, atentate teroriste, dezastre naturale, violuri, mutilări, sinucideri, comportamente schizofrene și psihotice, umiliri, sechestrări, răpiri, perversiuni sexuale, canibalism și restul inventarului de degenerări și de căderi ale lui homo sapiens sapiens în subuman.

Astfel se explică jubilația secretă la auzul veștii că altcineva a ars de viu în clubul în care pînă mai ieri te prindeau pe tine diminețile, că peste altcineva s-a prăbușit tavanul unei clădiri cu grad ridicat de risc seismic, că altcineva a fost împins în fața metroului și că tu ești viu, nevătămat și preiei informația ca pe un joint și-o lași să-ți penetreze creierul.

Probabil căutăm cu toții cîte o imagine a unui carosabil împroșcat cu sînge și țesut cerebral ca să ne acomodăm cu ea, să ne familiarizăm cu izul de moarte și eternă dispariție, să nu fim luați prin surprindere cînd vom auzi noi chemarea pe care o auzim mereu prea tîrziu și prea devreme în același timp, să ne fie mai puțin frică dacă trebuie să privim inevitabilul în fața lui fără chip și să ne alăturăm celor care nu s-au mai întors vreodată să ne spună cum și ce e „dincolo“.

Probabil că sîntem atrași de grotesc, de suferință și dezintegrare fiindcă vrem să înțelegem ce înseamnă tot acest absurd și ne e infinit mai convenabil să nu o facem prin propria experiență. Sîntem recunoscători că avem șansa de a fi martorii unei atrocități la care nu luăm parte în mod direct, fiindcă exprimă durere și sfîrșit, două adevăruri comune întregii specii umane și care o unifică în caracterul lor întunecat.

Probabil că această înclinație va pieri odată cu noi, dar cu siguranță ne putem impune un nivel de suprasaturație față de aceste impulsuri și le putem reorienta pe o direcție benefică. Îmi place să cred că ar avea mai mult succes public vestea că, printr-o inițiativă eficientă de a promova avantajele contracepției în rîndul unei zone defavorizate, au fost prevenite, să spunem, 50 de avorturi, decît că 50 de oameni au murit într-un cutremur sau au fost mitraliați de un individ care poate că a încercat să transmită pînă atunci, în felul său, societății faptul că suferă și că are o problemă, dar societatea era prea ocupată să dea like unei știri despre 50 de oameni care au murit într-o... 

Andrei Vornicu este jurnalist cultural.