Întotdeauna m-a uimit capacitatea de a privi în viitor, funcția de predicție de care dau dovadă scriitorii […]“, zice Mirel Bănică în revista 22, și foarte bine zice. Dovadă este capacitatea mea de a privi în viitor: în timpul premierului Năstase am știut că el este un model cultural pentru pitecantropii din partid și că vor dori să-l imite. Exact asta s-a întîmplat. Avea „Însuși“ studii? Au vrut și ei. Atunci a-nceput avalanșa de masteranzi, doctoranzi, chiar de simpli „absolvenți“, iar cei care nu răzbiseră nici liceul s-au ambiționat și s-au reînscris, devenind și ei bacalaureați, ceea ce, să recunoaștem, e ceva! Bine, că nu s-au oprit aici, asta-i altă poveste, doar că trebuie s-aveți foarte multă răbdare și să parcurgeți biografiile miniștrilor, dar mai ales ale secretarilor de stat și-ale șefilor de cabinet, ale directorilor de direcții, ale președinților comisiilor de selecție pentru acționariatul companiilor de stat… merită, vă garantez. Veți da peste parcursuri educaționale cu totul remarcabile. Da. (Am fost luat de val, în 2005-2006 am făcut un master. Știu ce vorbesc.)

Îmi exersez iarăși funcția de predicție și afirm: în cel mult un deceniu, dar probabil mult mai repede, noilor ciocoi nu le vor mai fi de-ajuns diplomele de studii și își vor dori diplome de noblețe, întocmai ca-n vremea lui Ludovic al XIV-lea, așa că se vor repezi ca berbecii să-și întocmească genealogii sau, cum se spune curent, să-și facă „arborele genealogic“. Prevăd că aici va fi o pîinică de mîncat pentru diverși săraci ca mine, care mai întîi vor lua bani ca să sape prin arhive și să dea de urmele a cît mai mulți strămoși, iar apoi vor lua alți bani ca să falsifice acte și să-i scoată pe respectivii strămoși altceva decît au fost. E prea complicat? Exemplific imediat.

M-am apucat personal de corvoada arborelui meu genealogic și am constatat, mîhnit, că n-am găsit nimic interesant: țărani, țărani, țărani. Cele mai luminate strămoașe au fost servitoare, iar strămoși luminați n-au prea fost, doar cîțiva soldați (străbunicul Moise Ilea, mort la Caporetto – sau poate în altă bătălie din cele 12 de la Isonzo; Caporetto a fost ultima dintre ele, dar cea mai celebră –, străbunicul Ioan Lupu, grav rănit la Courcelette, plus un puhoi de unchi morți și dispăruți la Stalingrad, dar pe-ăștia nu i-am băgat în „arbore“, că erau rude de-a doua și de-a treia spiță). Speram, recunosc cinstit, să dau și eu peste cineva mai de Doamne-ajută, peste vreun fost proprietar de ceva, de castelaș, de moșioară, de mină, de făbricuță, de-o prăvălioară măcar, dar n-am găsit nimic; țăranii nu lasă castelașe-n urma lor. N-am avut noroc nici cît văru’ Costiklă, care-a dat peste-un strămoș decorat de țarul Alexandru al II lea pentru o faptă de arme la Plevna (și a cărui decorație, zice-se de aur, a fost furată de frații strămoșului și vîndută pe băutură unui cîrciumar evreu de prin Galați. Acum văru’ Costiklă scrie de zor mail-uri către Tel Aviv, c-a dat de urmașii cîrciumarului și speră să recupereze decorația… asta, dacă vă-ntrebați de la cine-am luat „microbul“!). Ei bine, ce credeți c-o să facă un membru al „partidului interior“ într-o asemenea situație? O să se dea mare cu ancestorii lui rupți în coate și crăpați în călcîie? Sau o să-și dea la rescris istoria personală, ca să rezulte că se trage din Ștefan cel Mare, dacă nu direct din Burebista?! Întreb! Și cine-o să execute rescrierea asta, că doar n-o să muncească el singur! De-aia zic. E rost de „proiecte“, țineți minte predicția-mi!

Dar ceva-ceva tot am găsit. Am dat peste mătușa Ioana, zisă „Baba Ioana“ în pomelnicul familial, cunoscută ca „Ioana lu’ Nelu“ la ea în sat, deși Nelu nu îi era tată, ci soț; Baba Ioana s-a distins, iată, prin două realizări extraordinare. Unu, că n-a muncit la cîmp nici măcar un minut în toată viața ei, și doi, c-a rămas în memoria satului datorită zicalei „Ești bolnav ca Ioana lu’ Nelu“, zicală care are următoarea geneză: la țară nu se poate să nu muncești, așa că Ioana, pe atunci o fată în putere, de 15-16 ani, mergea și ea la cîmp, ca toată lumea. Dădea de două ori cu sapa, apoi își înfigea o unghie în gingie, cînd credea că n-o vede nimeni, pînă-i dădea sîngele, pe care începea să-l scuipe cu mare hărnicie, zbierînd în lanul de porumb („Mooor, mooor, am óftică, mooor!“), de rîdea toată lumea, iar Nelu (cu care se afla pe atunci „în vorbă“), o ducea la umbra unui dud și-o planta acolo pentru restul zilei, muncind el și pentru ea. Poate c-ar fi rămas bufoana satului pentru tot restul vieții ei, dacă nu veneau comuniștii și-o puneau șefă, dar nu orice șefă, ci șefă a celulei de partid. Baba Ioana s-a achitat minunat de sarcinile trasate, a terorizat cît i s-a spus (de fapt, mult mai mult), a denunțat, a demascat, a deschiaburit, a schilodit zeci, sute de destine (țăranii din Dobrogea erau săraci materialmente, dar aveau mult pămînt, așa c-a avut Baba pe cine „deschiaburi“…) și-ar fi făcut poate carieră în partid, dacă nu era analfabetă. Mai mult, după 1966 (anul decretului 770), n-a mai fost bine văzută, din moment ce era campioană la avorturi (neexistînd urmași direcți, averea ei – considerabilă! – a revenit, deci, Bisericii, dar asta nu face parte din articol).

Lemă: contraselecția naturală* e una dintre caracteristicile oricărei organizații, comunistă sau capitalistă, și nu ține de personalitatea liderului suprem (al organizației), ci de gradul de osificare (al organizației). Cu alte cuvinte, cu cît organizația este mai veche, cu atît este mai mare șansa proștilor de a fi numiți în funcții de conducere („numiți“, nu „aleși“!).

Anti-lemă: organizațiile care-și construiesc structura ierarhică pe contraselecție naturală dispar, mai devreme sau mai tîrziu, pentru că legile naturii li se aplică și lor, ca oricui altcuiva (în cazul acesta, buna și bătrîna lege a selecției naturale).

Dilemă: da, dispar, dacă viețuiesc în „natură“, adică într-un mediu obișnuit, concurențial. Dar dacă viețuiesc într-un mediu controlat, ca paraziți ai unor organisme mai mari, atunci prosperă numai dacă devin din ce în ce mai proaste, mai osificate și mai puțin adaptabile, altfel spus, numai dacă mecanismul contraselecției naturale funcționează perfect (desigur, dacă moare organismul mai mare, atunci dispare și organizația-parazit, ăsta cu contraselecția). Iată un exemplu: specia umană a evoluat împreună cu propria ei specie de păduche (Pediculus humanus), așa cum cimpanzeii au evoluat cu păduchele lor (Pediculus shaeffi), și așa cum, la vremea respectivă, mamuții aveau propria lor specie de păduche (astăzi, vai, extinctă). Revenind la teză: foarte ușor se observă contraselecția naturală în capitalism, în afacerile de familie care durează două generații (tatăl construiește firma de la zero și aduce la conducere pe cel mai prost om pe care-l găsește, adică pe fiul său, care face praf totul – și foarte repede – după moartea bătrînului). În comunism am avut exemplele a milioane și milioane de Baba Ioana, iar consecințele s-au văzut. În prezent avem exemplul partidelor, care, netrăind într un „mediu“ real, concurențial, prosperă aplicînd voios contraselecția naturală, atîta timp cît au un stat pe care să-l paraziteze; în absența statului, membrii „partidului interior“ ar muri de foame, întocmai ca păduchii mamuților. Concluzia la care ajung, pornind de la arborele genealogic, este că uimitoarele limite intelectuale ale decidenților politici (miniștri, dar nu numai) nu reprezintă un accident de parcurs al democrației, ci o normă, o consecință a contraselecției naturale (căreia-i dau și-o definiție simplificată: „Orice șef se înconjoară necesarmente de proști“). Închei c-o amintire: lucram într-o instituție și-am asistat la niște interviuri de angajare; evident, șeful l-a ales pe cel mai prost candidat, iar eu l-am întrebat de ce n-a luat unul bun. Mi-a zis: „La ce să iau unul bun? Ca să mi se suie-n cap?“ 

* Nu există termenul ăsta, l-am calchiat după definiția clasică: „[…] individuals thus characterised will have the best chance of being preserved […]. This principle of preservation, I have called, for the sake of brevity, Natural Selection“. 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii. A publicat recent volumul Gastarbeiter, Editura Polirom, 2017.