De ce nu avem și noi autostrăzi ca-n Croația? – m-am întrebat după ce am trecut granița cu Serbia, am ieșit de pe autostrada sîrbească, funcțională, dar destul de vălurită și pe alocuri peticită, apoi am intrat pe panglica de asfalt impecabil a autostrăzii croate. Loganul nostru, obișnuit doar cu șoselele (proaste) ale patriei, nu avusese parte niciodată de o astfel de experiență rutieră. În fața noastră se întindeau sute de kilometri pînă la Zagreb, apoi alte sute pînă la Split, iar Loganul se comporta perfect la 130 de kilometri la oră, adică nu trepida, nu se zguduia din toate încheieturile ei de mașină românească, așa cum i se întîmpla pe drumurile de acasă. Totuși, nici mai mult nu putea, o depășeau camionete Volkswagen care cărau rulote sau bărci, motociclete Honda sau mașini mari de familie, de tip Subaru. Toate cu numere de Germania, Italia sau Franța, turiștii din Occident care mergeau în Croația pentru o mare mai ieftină și prietenoasă. Am trecut prin toate acele tunele adînc săpate în munte și semnalizate impecabil, peisajul se schimba în permanență, de la dealuri verzi, cu sate idilice la poale, ca pe la noi prin Mărginimea Sibiului, pînă la acei munți colțuroși și albi, numai stînci, cariați și fără vegetație, care ne-au însoțit pînă aproape de mare. Ne-am oprit o singură dată la o benzinărie, în mijlocul unei pajiști pline de pietre ca niște măsele extrase și abandonate aici, auzeam încă vuietul autostrăzii în urechi, în timp ce încercam să-mi regăsesc echilibrul și îi spuneam ametiță mamei mele la telefon: „Mai avem trei sute de kilometri, dar îi facem în mai puțin de două ore!“ În țara noastră, astfel de distanțe sînt imposibil de parcurs într-un timp atît de scurt, toată lumea ia acum avionul pînă la Cluj sau la Timișoara. De ce nu avem autostrăzi ca-n Croația? Habar n-am. Pentru că n-au venit piticii din minele Moria ca să ni le facă?

Nu, nu e nimic „de poveste“ aici. Autostrăzile au devenit o prioritate națională, în momentul în care croații au decis să-și transforme țara, mai ales fîșia de pămînt de la malul Mării Adriatice, într-una exclusiv turistică, ceea ce, la noi, probabil că nu se va întîmpla niciodată. Sînt într a­de­văr perfecte, dar costă. Am plătit de la granița cu Serbia pînă la Split în jur de 50 de euro (iar în plin sezon, în iulie și august, prețurile cresc și mai mult), cît un bilet low-cost de avion pînă în Italia și, totuși, este o sumă derizorie pentru turistul neamț sau francez care, dacă n-ar fi existat aceste drumuri, probabil că nu s-ar fi întors pentru a doua oară în Croația. A meritat. Aș plăti fără să clipesc și-n România, dacă aș avea pe ce.

Apoi, am uitat de autostradă, deși mi-am dat seama că a fost primul meu contact cu Croația și că a reprezentat un soi de carte de vizită a țării în care ajunsesem. Însă mi-am pus alte întrebări. De exemplu, cum o fi să locuiești într-un orășel care, începînd cu luna mai și sfîrșind cu octombrie, este invadat la propriu de turiști? Am mai întîlnit cohorte de turiști la Paris, Berlin și în multe alte locuri în care am fost, însă aici, pentru că orașul (vechi) e mic, ai senzația că pur și simplu l-au luat cu asalt. Nu mai este un oraș al localnicilor, ci al turiștilor, se îmbulzesc, dau năvală și de pe mare – îi vezi cum mișună cam năuci cei care vin cu feribotul, cărîndu-și valizele cît niște dulapuri pe roți, se strecoară în convoaie pe străduțele înguste, urmîndu-l pe tipul cu stegulețul, se opresc la fiecare colț ca să facă în mod disciplinat poze de grup, își ascultă ghizii care vorbesc în franceză, spaniolă, italiană, japoneză, dar mai ales în engleză, acaparează terasele și restaurantele, seara se îmbată și fraternizează între ei, ziua caută plajele care nu prea există, se înghesuie unii într-alții pe mica platformă de beton, ca la ștrand, sau pe petice de plajă cu pietriș, în golfulețe lipsite de valuri, încep să-ți lipsească plajele uriașe cu nisip din România, doar plajele, nu și serviciile și gunoaiele aferente, nu și cocalarii de pe cearșaful de alături, care vorbesc tare și scuipă semințe.

Desigur, turiștii de la Split sînt civilizați și decenți, dar mai ales plătesc recunoscători pentru tot ceea ce li se oferă, iar Splitul are de toate (fără să aibă nimic din Mamaia, de pildă, nici fițe, nici atmosfera de bazar ­kitsch): palatul lui Dioclețian, impecabil restaurat – o minune, îi simți istoria, ai emoții cînd calci pe dalele albe și știi că pe ele au pășit oameni acum aproape două mii de ani, „curtea catedralei“ e atît de bine conservată încît ecourile de aici, chiar dacă sînt doar vocile turiștilor, te trimit în trecut – portul de unde pleacă bărcile spre insule, promenadă cu palmieri (cam uscați) și scenă cu concerte în fiecare seară, platouri cu fructe de mare și bere croată bună și rece, servicii ca în Occident, o idee de plajă, o pisică vedetă care lîncezește toată ziua într-o piațetă și se pozează docilă cu toți turiștii care o mîngîie. Nici nu-i de mirare că prețurile sînt exagerate și, de aici, ideea preconcepută că Croația e o țară scumpă. Da, e scumpă doar dacă ajungi în locuri ca Split unde, dacă intri în horă, trebuie să joci. Și nu poți să nu te lași sedus de ospătarul (croat sau nu?) care îți vorbește cu prietenie într-o engleză British perfectă, îți aduce supa de pește de parcă ar fi ceaiul Reginei și-ți povestește afabil despre cum a fost vremea la Split începînd cu luna mai, de cînd s-a deschis sezonul. Nu poți să nu te lași sedus de locuri precum Villa Spiza, un birt greu de reperat pe una dintre străzile înguste ale palatului, unde se gătesc scoici în fața ta, cele mai bune pe care le-am mîncat vreodată, chelnerii se dau peste cap ca să te plaseze la una dintre cele șase mese pe care le au, deși, pentru că e înghesuială, toată lumea se plînge de cîte ceva, trei turiști din Taiwan își fac vînt plictisiți cu evantaiele și își pierd răbdarea. Dar nu poți să mulțumești pe toată lumea, mai ales dacă vorbim despre o armată de turiști. Cei mai mulți sînt, însă, seniori britanici, „din clasa de jos“ – mi-a spus un localnic. Adică mici funcționari sau angajații fabricilor, care au ieșit la pensie. Pentru ei kuna, banii croați, sînt „funny money“ – mi-a spus același localnic –, sînt dispuși să cheltuiască oricît pe orice, de altfel, ei sînt principalii „vinovați“ pentru creșterea prețurilor. Îi recunoști de la o poștă – un el și o ea trecuți de 70, într-o formă fizică bună, îmbrăcați sport, împart cîte o masă, el bea bere, ea un pahar de vin, de multe ori nu-și vorbesc nimic cîte o oră întreagă, își „butonează“ telefoanele smart și trimit mesaje copiilor din țară, întotdeauna își comandă un al doilea rînd – încă o halbă cu bere și un pahar cu vin.

„Cînd eram eu mic, Splitul arăta cu totul altfel!“ – îmi povestește nostalgic noul meu amic din Split care a prins un pic din anii ’80 și din comunismul iugoslav. „Vezi strada asta pietonală? Pe aici circula troleibuzul, cobora pînă jos în port. Acum au stricat orașul. Nu existau prostiile astea comerciale!“, zice și îmi arată magazinele Zara și H&M. Așadar, era un oraș al localnicilor, nu al turiștilor, mă gîndesc eu și încerc să mi-l imaginez. Poți vedea frînturi din el doar dimineața devreme, la mica piață de pește, de pildă, unde localnici cu mutre de țărani de la Obor vînd măicuțelor îmbrăcate în alb plase cu creveți și calamari sau, la o terasă mai puțin populară în rîndul turiștilor, unde un grup de bărbați în vîrstă, bronzați, cu alură de foști marinari, își beau cafeaua, sînt de fiecare dată acolo, la masa lor, la ora 9 fix. M-aș întoarce cu drag la Split iarna, cînd străduțele palatului ar fi complet pustii. Pînă atunci mă întreb ce se va întîmpla cu fotografia pe care mi-a făcut-o micuța japoneză care poza încîntată orice făcea parte din „decorul“ viu și animat al orașului – eu stînd pe o treaptă în vîrstă de două mii de ani și aprinzîndu-mi o țigară. O va șterge cînd va ajunge acasă, considerînd-o nereprezentativă pentru loc, sau o va păstra într-un folder care se va numi, în japoneză, „Amintiri de la Split“?