Conform Institutului Naţional de Statistică, în 2015, la fiecare patru căsătorii a fost pronunţat un divorţ – şase procente din cupluri luînd decizia să se despartă după un an sau mai puţin de căsnicie. Rata divorţurilor este în creştere, şi nu e deloc surprinzător – tendinţele din ţară sînt în acord cu ceea ce se întîmplă şi în restul lumii. Despărţirile devin o obişnuinţă.

Nu doar atît – şi în România, şi în restul lumii, generaţia tînără nu mai alege atît de des să se căsătorească, şi nici nu mai pune atît de mare preţ pe relaţiile de lungă durată. Am întrebat-o pe Aurora Liiceanu, psiholog, ce opinie are despre relaţiile contemporane. „Alte reguli guvernează relaționarea“, afirmă dna Liiceanu. „Tinerii sînt împinși de media să devină eroi, să fie celebri, să refuze anonimatul părinților. Experimentalismul lor erotic acceptat duce la relații superficiale, volatile, la încercări de a stabili relații fără o angajare fermă și fără investiții afective profunde.“

Tehnologia avansează rapid – avem acces la comunicare instant, numeroase platforme de socializare şi interacţiuni romantice la îndemînă, facilitate de site-urile sau aplicaţiile de matrimoniale precum Tinder. Inevitabil, toate acestea duc şi la relaţii scurte, consumate pe repede-înainte. Azi, rar mai sîntem, de fapt, singuri. Ne aflăm într-o permanentă căutare a celui mai bun partener posibil. „Psihologii – și nu numai ei – consideră că tehnologia prezentului și cea a viitorului, cu progresele rapide și multiple ale mijloacelor de comunicare, produc schimbări și mutații în toate domeniile vieții“, spune Aurora Liiceanu. „Se schimbă nu numai condițiile de viață, reperele culturale, paradigmele mentale, dar se schimbă și relațiile între oameni, atît la nivel social, cît și la nivel personal. Componenta vizuală – cea care realiza interacțiuni față în față, contacte vizuale – este mult mai puțin prezentă. Unele strategii de socializare, de întîlniri și contacte sînt preluate de alt tip de relații și alte preferințe (dating pe Internet, SMS-uri, Facebook, de pildă). Relațiile intime sînt exhibate, scurte, cu investiții afective superficiale, devenind realități consumabile. Cultura relațiilor s-a schimbat, relațiile nu se mai cultivă, timpul rapid determină noi reguli, norma de reciprocitate se înlocuiește tot mai des prin alianțe temporare, acceptate reciproc.“

Într-o lume care se mişcă atît de rapid, ca a noastră, renunţăm, deci, mult mai uşor la o relaţie. M-am întrebat cum se termină acele „alianţe temporare“, cum se mai despart tinerii de azi. Mari sau mici, despărţirile ne schimbă lumea, ne pun pe alt curs. Oare modul în care se termină o relaţie spune ceva şi despre felul în care se schimbă mentalităţile dintr-o societate? Care mai este eticheta în cazul despărţirilor, în era comunicării rapide? Avem, de fapt, o datorie morală de a încheia o relaţie într-un anume fel? Căci a ne despărţi nu e ceva ce ne învaţă, de obicei, părinţii, în cei şapte ani de acasă. Poate – rar – filmele ori cărţile.

Internetul, însă, ne oferă întotdeauna soluţii comode, precum site-ul breakup-shop.com, care se deschide cu titlul mare „Be single“ (Fii singur) şi te îndeamnă să „comanzi“ o despărţire. Creat de doi canadieni, site-ul se oferă să trimită SMS-uri, e-mail-uri sau scrisori, ori chiar să sune şi să se despartă ei în numele tău. „Oamenii deja plătesc servicii ca Tinder ca să îşi găsească o relaţie, aşa că de ce să nu plăteşti pentru un serviciu care te scapă de o relaţie?“, spune unul dintre fondatori într-un interviu pentru VICE. Pare o metodă insensibilă şi impersonală, nu? Însă, vorba cîntecului, există 50 ways to leave you lover. Am mers, aşadar, la firul ierbii, întrebînd cîţiva oameni ce metode de despărţire au folosit de-a lungul vremii.

Majoritatea ne-au răspuns că încă preferă despărţirile faţă în faţă. Răzvan, 32 de ani, spune că aşa a terminat majoritatea relaţiilor sale. Deşi au fost legături scurte, spune că aşa i se pare mai onest. O altă soluţie este despărţirea la telefon sau în scris, prin SMS-uri, e-mail-uri ori chat. George, 28 de ani, spune că „în timp, am folosit și metode de care nu sînt mîndru, din acelea mai lașe, ascunse după mesaje. Asta pe la început. Acum sînt însă la vîrsta la care sînt suficient de împăcat cu mine încît să mă pot despărți fără probleme printr-o discuție față în față.“ Teo, 23 de ani, preferă ca, în cazul legăturilor scurte, să nu fie prea dur, sugerînd, evaziv, „că nu sînt interesat de o relaţie în momentul ăsta, ca să nu-i rănesc sentimentele prea mult“. O altă metodă ambiguă de despărţire este pauza. O ştim cu toţii. După „am nevoie de o pauză“ nu urmează nimic bun.

Paul, 35 de ani, enumeră mai multe variante: „Metoda discuțiilor interminabile, pentru că aș vrea să mai meargă, dar nu mai este aprinsă flacăra. Metoda «m-a găsit cu cealaltă în brațe și s-a prins imediat». Metoda «mort în păpușoi», adică nu mai dai nici un semn și aștepți să-i treacă sau să se prindă.“ Nu este singurul care a dispărut fără urmă. Se mai numeşte ghosting, iar Ioana, 28 de ani, a procedat de mai multe ori aşa şi crede că aceasta e „cea mai simplă metodă“ şi că „persoana cealaltă îşi va da seama“.

Ghosting-ul (sau metoda „mort în păpuşoi“, „dispariţia ca măgarul în ceaţă“ sau „răpirea de către extratereştri“, în cazul dispariţiilor din căminul comun, cu tot cu bagaje) este – v-aţi prins deja – întreruperea bruscă a oricărei comunicări cu persoana cu care te întîlneai. Şi este, se pare, o tendinţă din ce în ce mai comună în relaţiile contemporane. Despre acest fenomen, Aurora Liiceanu spune că „nu e ceva nou. Pare, însă, că este mult mai tolerat și mai frecvent astăzi la tineri. Scrisorile, mai demult, erau scrise și așteptate pentru că prin conținutul lor se construia o relație, dar se și confirma continuarea ei sau se anunța ruperea ei. Sigur, uneori nu se răspunde pentru confirmare. Astăzi, SMS-urile sînt mai comode, se evită vocea sau contactul vizual. Uneori nu se răspunde la mesaj. Ghosting-ul este privit de unii ca o formă de lașitate, care creează frustrări și uneori speranțe că acela care a dispărut va reveni. Alți oameni consideră că este un gest nemanierat și lipsit de eleganță, pentru că o regulă a relației spune că încheierea ei trebuie să fie știută de ambii parteneri. Ghosting-ul poate fi privit ca exprimînd fenomenul Zeigarnik, cunoscut în psihologie drept efect a ceva incomplet, neterminat, ca un cerc care nu s-a închis. Efectul acestui fenomen este trăirea unei frustrări, a unei tensiuni și a unei dorințe de a închide cercul. El poate uneori duce chiar la obsesii. De fapt, nu este vorba despre absența, încheierea relației, ci de necomunicare. Comunicarea între cele două părți nu mai există.

Dar există și un ghosting acceptat ca strategie de cuplu, cum a fost cazul actorilor Jack Nicholson și Angelica Houston, a căror relație a fost definită ca on again and off again relationship, cînd cei doi se despărțeau repetat și reveneau la fel în relația lor, și care a durat mult. Se poate vorbi de rolul pozitiv al familiarității, de rutină și comoditate, de inconfortul și incapacitatea de a te confrunta cu o despărțire definitivă, de cedări reciproce. Durata relației a dovedit însă o investiție afectivă solidă în relația lor.“

Întocmai cum afirmă Aurora Liiceanu, se pare că ghosting-ul este mai frecvent în rîndul celor foarte tineri. Geo, 19 ani, spune că „îmi este foarte greu să mă despart, așa că mi-am inventat o metodă. Cînd simt că nu mai merge, devin treptat mai distantă, el va zice că «așa nu mai merge», iar eu voi aproba. Cred că mi-am făcut un obicei din asta, din păcate. Ghosting-ul poate fi privit atît ca o modalitate de lașitate, dar și ca un fel de a lăsa totul în voia sorții. Îmi place să știu că sînt întrebări la care nu am răspuns încă. În felul acesta, lași o portiță deschisă, pentru că nu i-ai spus celuilalt nimic, nu ai explicat sau acuzat. Găsesc o oarecare frumusețe în obiceiul acesta pe care mi l-am găsit. În felul acesta am aflat că cei care nu au dispărut și ei în momentul în care eu am făcut-o m-au înțeles și am simțit multă compasiune.“

Geo are chiar o viziune romanticizată – şi, poate, mai matură – asupra dispariţiilor: „Odată, am cunoscut un băiat din alt oraș, pe Internet, iar după cîteva schimburi de replici, am decis să ne întîlnim. Am petrecut aproape 24 de ore împreună, iar după aceea nu am mai vorbit, am dispărut unul pentru celălalt. Sînt sigură că nu ar mai fi fost la fel dacă ne-am fi zis nimicuri după aceea.“

Răzvan susţine că, şi el, uneori, nu a mai dat semne după două sau trei întîlniri nefericite. Însă asta e, întrucîtva, justificat. Altceva e cînd vorbim despre relaţii gata închegate – Teo, de pildă, susţine că n-a dispărut niciodată, nici din relaţiile scurte, de cîteva săptămîni sau luni, „pentru că mie îmi place să lămuresc lucrurile, dacă se poate comunica. Persoanele care fac ghosting sînt egoiste şi dau dovadă că nu au tăria de caracter necesară ca să spună cu adevărat ce simt (sau ce nu simt) faţă de o persoană, aşa că aleg calea cea mai uşoară, de a evita şi de a fugi.“ Şi Paul este de acord: „E o metodă imatură, stupidă, neclară, generatoare de posibile traume, dar cea mai la îndemîna oricui nu știe cum să gestioneze un sfîrșit de relație.“

Dacă alegem tot mai des să dispărem, în loc să comunicăm, la finalul unei legături romantice, se poate vorbi, oare, de o degradare a relaţiilor? Psihologul Aurora Liiceanu crede că da. „Intensitatea sentimentelor relațiilor romantice – culpabilitatea, indiferența, rănirea, disperarea despărțirii, frica de schimbare, angajarea – este redusă la un balet social de mers pe patine în care hedonismul, experimentalismul, pragmatismul, imaginea de sine generată de complexitatea identității sexuale, individualismul ușurează relaționarea fără multe complicații. Trial and error și take it easy devin strategii de cuplare aleatorie, confortabilă, cu ajutorul prețios al noilor mijloace de comunicare“, afirmă dna Liiceanu.

O parte dintre cei chestionaţi sînt, şi ei, de acord. Ioana crede că „avînd acces la un «catalog online de oameni», se oferă sentimentul fals de control, iar oamenii sînt rezumați la «frumos/urît». Nu se mai depune nici un efort în a încerca să îl înţelegi pe cel cu care ieşi la o prăjitură şi să îi accepţi defectele, căci în subconştient ştii că poţi accesa oricînd «catalogul» şi să îţi alegi alt «subiect» cu care să pierzi timpul.“

Paul, pe de altă parte – după o serie de relaţii lungi –, este optimist şi crede că noile tehnologii nu afectează atît de mult cuplurile. „Poate doar marginal, indirect. În sensul că ne dau ideea greșită cum că relațiile sînt mai facil de găsit şi de întreținut acum. Complet greșit, de altfel. Azi poți ajunge să cunoști oameni pe Tinder cu care apoi să ai o relație. Tinder doar înlocuiește saloanele și banchetele de altădată, pețitoarele și codoașele, balurile și bairamurile unde puteai să-ți găsești pereche. Dar mecanica relației nu s-a schimbat atît de mult. Nu cred că relaţiile se degradează, ci evoluează. Spre mai bine sau mai rău, rămîne de văzut. Ca romantic, pot spune că schimbarea nu-mi este pe plac, dar mă adaptez la ea.“

Toţi avem asemenea poveşti. Prietenul din şcoala generală s-a despărţit de mine printr-un bileţel livrat de o colegă. Cîţiva ani mai tîrziu, în liceu, a fost rîndul meu să mă despart de un băiat pe o bancă din Cişmigiu, în acelaşi loc unde ne întîlniserăm prima oară. Relaţiile durează mai puţin, regulile jocului s-au schimbat. Să fie oare doar o adaptare la lumea contemporană?