Un prieten s-a mutat cu tot cu familia într-un sat de pe lîngă București. În scurtă vreme, a constatat că acest „la țară“ la care a tot visat timp de cîțiva ani nu are nimic idilic, așa cum își imagina inițial, e mai degrabă un soi de prelungire a mahalalei bucureștene. Dar măcar locuiește la o casă cu curte, iar în curte cresc meri, peri, un cais și un nuc (ca să nu mai punem la socoteală trandafirii și bolta de viță). Dacă face abstracție de damful „de porc“ care vine de la vecin, de niște babe care le cam poartă sîmbetele doar pentru că sînt venetici și îi acuză pe nedrept că Beagle-ul lor le vînează găinile, de întreruperile de curent frecvente iarna, pentru că tot satul bagă în priză te miri ce ca să se încălzească, iar rețeaua e suprasolicitată, de ulițele pline de noroi atunci cînd plouă și de maneaua regulamentară din fiecare seară, care răsună de la vila de peste drum, prietenul meu se simte un om fericit. În week-end poate să se relaxeze în curtea lui, la masa de sub nuc, să bea o bere și să se uite la cerul plin de stele „de la țară“. Totuși, mai are o problemă: a descoperit că la o casă cu curte, mai ales dacă nu e una prea nouă, mereu se găsește cîte ceva de făcut, cîte o reparație, o îmbunătățire. În primul rînd, amicul meu se plînge că nu găsește prin sat pe nimeni dispus să muncească, bărbații mai vrednici au plecat de mult în străinătate, cei puturoși, asistați social, beau de la opt dimineața la magazinul-mixt și nu s-ar ridica de acolo cu una, cu două. Cu meșterii se mai descurcă, mai primește cîte o recomandare, se mai zvonește că în satul vecin ar exista un zugrav sau un tîmplar priceput, dar specia pălmașilor, a necalificaților, a celor care muncesc cu ziua a dispărut se pare cu desăvîrșire. Nimeni nu se mai înjosește într-un asemenea hal ca să facă „muncă de jos“, mai bine se trece pe caietul de la magazin pentru o pîine sau pentru una mică.

De cînd s-a mutat la țară, agenda prietenului meu s-a umplut de tot felul de contacte utile, precum: Nelu – instalator, Gigi – fose septice, Vasile – electrician, nea Fane – gard, Aurel – acoperiș. Aceștia sînt „specialiștii“. Vin, se uită cam în ce constă „lucrarea“ sau, mai nou, „proiectul“, după care îi spun prietenului meu ce materiale trebuie să cumpere. O listă lungă, așa că prietenul meu s-a împrietenit treptat cu angajații tuturor magazinelor de tip Dedeman de prin preajma Bucureștiului, dar și cu patronii diferitelor șandramale care vînd orice are legătură cu împodobirea și despodobirea locuinței. Unii livrează materiale acasă, alții nu, așa că amicul meu și-a mai cumpărat o a doua mașină (în plus față de cea cu care face naveta la job), un Logan vechi, pentru cărat. Logan-ul se comportă impecabil pe drumurile de la el de la țară, mai ales că înainte a cărat saci cu cartofi. În fine, după ce materialele de pe listă au fost cumpărate, începe „lucrarea“. Meșterii cer un mic avans, după care dispar vreo două-trei zile, pentru că au alte lucrări mai importante de făcut. Cînd, în sfîrșit, catadicsesc să apară și în curtea prietenului meu, că acolo e o lucrare mică, un fleac, toată treaba durează cu cîteva zile în plus față de timpul planificat inițial. Prietenul meu muncește cot la cot la cu ei, ca să le dea un exemplu pozitiv – cară galeți cu var, dă cu bidineaua, bate cuie, își dă peste degete cu ciocanul. El devine pălmașul, muncitorul necalificat pe care nu a reușit să-l găsească inițial la birtul satului. Doar că nu cîștigă nici un ban, ba dimpotrivă, pierde. Își ia liber de la serviciu pentru că „are muncitori acasă“ sau își sacrifică week-end-urile în care ar fi trebuit să bea bere în curte și să se uite la stele. Seara cade rupt și cu senzația că n-o să se mai termine niciodată, casa lui e un etern șantier. Cînd sosește timpul socotelilor finale și trage linie își dă seama că aproape orice lucrare din asta mică, un fleac, cum spun meșterii, îl costă o mie de lei. Un perete de reparat la magazie, o mie de lei. O copertină pentru mașină, tot o mie. Un sfert de acoperiș de cîrpit, altă mie. Și așa se duc miile de lei, una cîte una. Probabil că aici există o formulă economică magică – oare cum de se aliniază astrele astfel încît orice trebușoară de prin casă sau de prin curte să coste o mie de lei?

Îl întreb pe taică-miu dacă la el, la Cîmpina, nu știe vreun mecanic auto bun. Sau vreun service mai ieftin decît cele din București, unde să facem o revizie la mașină. Știe. Există un service vestit, cu mecanici profesioniști și disciplinați, cu programări și cu cozi de bun augur, cu un patron aproape intelectual. A fost el de curînd cu mașina acolo, tot o revizie. „Lucrarea“ a fost tratată cu toată seriozitatea. Mașina a intrat în service exact la ora programării, a fost pusă pe rampă, studiată, analizată, ciocănită. „Dom’le, nu e bine…“, a clătinat din cap patronul-intelectual, în timp ce mecanicii profesioniști, îmbrăcați în salopete albastre, roboteau în jurul lui ca furnicile. „Trebe să schimbați distribuția!“ I-a explicat doct de ce trebuie s-o schimbe, taică-miu a înțeles perfect situația. Sau nu a înțeles nimic, că nu e specialist. „Nici acum nu-mi dau seama dacă avea sau nu vreo problemă distribuția… dar am schimbat-o, ce era să fac? Să las mașina așa? M-a costat o mie de lei, dar mașina e ca nouă. Zbîrnîie!“ Așadar, ne-am programat și noi cu mașina la revizie. Au suit-o pe rampă la ora programată. În timp ce mecanicii munceau de zor, noi ne beam cafeaua la măsuța din curtea service-ului. Inițial nu i-au găsit mașinii mare lucru, niște fleacuri. Ne bucuram că vom scăpa ieftin, cînd patronul ne-a tras deoparte și ne-a zis cu o voce gravă: „Dom’le, nu e bine… trebe să schimbați ambreiajul!“ Dar ce are ambreiajul? Din discuție, am înțeles că nu are nimic, dar pentru că mașina e veche, precis va avea curînd și că e bine de schimbat acum, „pentru siguranța dumneavoastră“. Ne faceți un deviz? Sigur. Fix o mie de lei, exact ca distribuția mașinii tatălui meu. Nu l-am mai schimbat, ambreiajul e OK și în ziua de azi. Dar mi-am dat seama că, în viziunea economică a patronului (și aici deja m-am prins că nu exista nici o formulă magică), nu merită să-i treacă o mașină prin service fără să scoată de la proprietar mia de lei.

Acum vreo lună am fost la dentist pentru o problemă minoră, o plombă. S-au dovedit a fi două plombe, una nu era planificată. Printr-o coincidență sau nu (nu mai cred în coincidențe), m-am reîntors la dentist cu o infecție gingivală. Altă consultație, alte proceduri, alte calcule – mi-am dat seama că treptat mă apropii de aceeași sumă cheltuită, o mie de lei. Și începusem timid, cu o plombă. Pînă și în muncile noastre creative, am observat că începe să existe un tarif fix pentru „lucrările“ mai importante. Nimeni nu cred că este atașat în mod special de leu, ca monedă națională. Ne raportăm mereu la euro, dar muncim pentru lei. Să fii milionar în lei nu reprezintă un deziderat pentru nimeni. Suta de lei poate mai reprezenta ceva atunci cînd „hîrtia era albastră“. Astăzi, suta de lei e aproape nulă. Dar mia de lei? Parcă te mai dai jos din pat pentru ea, nu-i așa? Sînt niște simple observații din viața de zi cu zi, dar poate s-or găsi niște economiști ca să explice ce-i cu mia asta de lei. Sau poate niște psihologi – ce efect are ea asupra mentalului colectiv?

Foto: flickr