În discuțiile mele cu copiii, de la întîlnirile prin școli, uneori ajungem inevitabil și la clasica întrebare „Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?“. Cînd eram de vîrsta lor, îmi schimbam periodic aspirațiile și profesia ideală, în funcție de ceea ce vedeam în cele două ore meschine de program TV sau de „vedetele“ pe care le admiram – cînd voiam „să mă fac gimnastă ca Ecaterina Szabo“ (deși eram un antitalent la orice sport, în general), cînd actriță (se întîmpla, de regulă, în fiecare iarnă, după ce vedeam scheciurile din programul de Revelion care reprezenta pentru mine o culme a divertismentului), cînd cîntăreață ca Angela Similea, uneori chiar regizoare (cînd mi-am dat seama că regizorul e un soi de om din umbră ce controlează totul și le comandă inclusiv actrițelor). Rareori îmi doream „să mă fac scriitoare“, a fi scriitor nu-mi inspira o meserie serioasă, mai ales că toți scriitorii din manualele de română erau morți. Așadar, visam în general la meserii vocaționale, însă am descoperit treptat că eram un caz destul de atipic. În jurul meu erau o mulțime de fetițe care voiau „să se facă doctorițe“, altele învățătoare sau profesoare – meserii nobile și respectate (și cu care nu mori de foame), sugerate de obicei de către părinți, în vreme ce băieții se gîndeau la lucruri mai practice: șofer, pilot de avion, ofițer („ca bunicul“), polițist (ca aceia din filmele americane, nu ca milițienii) sau cosmonaut. Nu-mi amintesc de vreun copil care să-și fi propus să devină inginer („ca mama și ca tata“), pentru că deși ingineri erau pe toate drumurile, copiii pricepeau că oamenii mari „se făceau ingineri“ de nevoie și în lipsă de altceva.

Revenind în zilele noastre, am constatat că toate această paletă de meserii folositoare patriei și-a cam schimbat culorile. Se întîmplă rareori ca un copil să spună că vrea să se facă doctor, rareori vreo fetiță se visează învățătoare, sînt meserii care își pierd treptat și în mod nemeritat faima și respectul. Diferențe apar și între școlile cu ștaif (sau chiar școlile private) și cele de cartier. Într-o școală de la marginea Bucureștiului, cu copii români și țigani, cam jumi-juma – trei sferturi din băieți voiau să se facă fotbaliști (un model clar de succes – glorie și bani, ce-ți poți dori altceva?). „De ce fotbalist?“ – l-am întrebat pe un băiețel. „Ca să fiu și eu ca Messi și să-mi pot ajuta și familia.“ Cîțiva mergeau „la lupte“ și voiau să fie luptători, iar alții sperau că or să ajungă cîntăreți de manele (alt model de succes, nu-i așa?). În schimb, fetițele se imaginau coafeze, manichiuriste sau, din nou, cîntărețe de manele. Într-o comunitate foarte săracă dintr-o zonă minieră, băieții încă mai visau „să se facă șoferi“, într-un mod surprinzător, însă explicabil – localitatea era izolată, singurele mașini care treceau pe acolo și făceau legătura cu lumea exterioară erau camioanele de la mină. A fi șofer reprezenta pentru ei o formă de evadare din comunitate, din sărăcie. Un băiat de șase ani a mărturisit că vrea „să se facă criminal“, spre rușinea doamnei învățătoare: „Nu-l ascultați, vorbește prostii! Se uită la prea multe filme la televizor!“

În școlile normale și în cele „de lux“ încep să abunde meseriile vocaționale, unele dintre ele destul de vagi și de imprecise pentru copii – designer, gamer profesionist sau „să fac jocuri pe computer“, om de afaceri – „să am un petshop pentru că îmi plac animalele“, „să am o trupă de muzică cu care să cîștig bani“. Și am constatat cu uimire că, de la an la an, încep să se înmulțească și scriitorii, și de aici începe o întreagă discuție – ce înseamnă, de fapt, să fii scriitor? Vestea bună este că scriitorul nu mai e ceva intangibil sau mort și îngropat sau un bust în parcul municipal. Copiii au început să priceapă, mai ales la vîrste mai mici, că „există scriitori vii“, că seamănă și ei cu niște oameni și, culmea, că pot trăi printre alți oameni, nu într-un turn de fildeș. Și chiar își pot părăsi masa de lucru și scrierile lor importante ca să facă vizite prin școli. Însă, treptat, apar alte confuzii și idei preconcepute. Una dintre ele este faptul că scriitorul contemporan e o „vedetă“ mai ceva ca un actor de la Hollywood. Desigur, poate să sune măgulitor pentru scriitorul român care trăiește de pe azi pe mîine, însă acesta rămîne uimit cînd e întrebat: „Cum v-a venit ideea să scrieți Harry Potter?“ Așadar, nu există mai mulți scriitori, ci unul singur: Scriitorul care a scris toate cărțile din lume și are un succes fulminant.

Cumva, confuzia este explicabilă – scriitorul nu se vede, nu performează, nu se dă în spectacol, este doar omul din spatele cărții, așa că, în fond, poate să fie oricine, ce contează? Apoi (o întrebare foarte simpatică): „Ce faceți cînd vă recunosc oamenii pe stradă și vă fugăresc ca să vă ceară autografe?“ Dacă ai încerca să-i lămurești pe copii că nu te fugărește nimeni pe stradă și că te simți minunat cînd, la un moment dat, te recunoaște o singură persoană dintr-o mie, i-ai dezamăgi sau probabil că te-ai da de gol – nu ești un scriitor „de succes“, ci un amărît de scriitoraș, nu-i așa? Așa că oftezi și le explici că în România „nu s-a ajuns încă la așa ceva“, scriitorii nu vînd milioane de exemplare și că ceea ce văd ei la televizor legat de vedete și vedetism nu se aplică (din fericire) și scriitorilor. Nu sîntem nici Andreea Marin, dar nici Bianca Drăgușanu. Apoi, o fetiță din clasa doua ne zice (mie și lui Florin Bican): „Nu cred că sînteți scriitori. Pentru că domnul scriitor nu este îmbrăcat în costum, iar doamna scriitoare nu poartă rochie de seară!“ (Eventual, cu paiete!) Așadar, a fi scriitor presupune, în mintea lor, și un cod vestimentar ca pentru decernarea premiilor Oscar.

La un moment dat, îi întreb eu pe ei: „Ce face un scriitor după ce apare cartea în librării?“ Cîteva răspunsuri sînt invariabile: „Așteptați să aibă cartea succes!“, „Așteptați să cîștigați bani cu cartea!“ Din nou, oftez și le zic că sînt mulți scriitori foarte talentați în România care nu cîștigă nici un ban de pe urma cărților lor, însă mulți nu vor să mă creadă, semnul de egalitate între „meseria de scriitor“ și „succes“ e deja de la sine înțeles pentru ei. Ceea ce, în fond, nu e deloc rău, îmi dau seama că, odată cu schimbarea unei generații, chiar asist pe viu la o schimbare de mentalitate. Dacă acești copii vor continua să gîndească așa și la vîrsta matură, vor privi cu admirație și cu respect scriitorul, îi vor cumpăra și îi vor citi cărțile, este posibil chiar să-l transforme într-un model de succes (cum se întîmplă în Germania, de pildă). Pînă atunci nu pot decît să mă bucur că din ce în ce mai mulți copii vin în mod organizat, „cu clasa“ și împreună cu doamnele profesoare, la cele două mari tîrguri anuale de carte. Imaginea șirului interminabil de autocare pline de copii de la tîrgul de la Leipzig mi-a rămas multă vreme întipărită în minte, dar cred că lucrurile încep să se schimbe treptat și la noi. Deja mi-au scris mai multe profesoare pe Facebook (și nu doar din București, ci și din Tîrgu Jiu sau Galați), în legătură cu Gaudeamus: „La ce lasări participați? La ce oră? Venim și noi!“ Un tîrg de carte e o ocazie perfectă pentru copii să descopere că există mai mulți scriitori, nu unul singur, scriitorul universal care a scris tot, inclusiv Harry Potter, că scriitorii, inclusiv la lansări, se pot îmbrăca și în blugi și că nu-i fugărește nimeni prin tîrg, însă o grămadă de cititori stau la coadă pentru a obține autografe. Mi-aș dori să trăiesc momentul în care, la o vizită într-o școală, la întrebarea „Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?“, un copil sau mai mulți să uite de meseriile standard, de aspirațiile reale și să răspundă ludic: „Vreau să mă fac cititor!“