Chiar o bucățică din toate. Două sute de grame de tobă, de costiță, de lebăr, de cîrnat, două cefe de porc, juma’ de mușchiuleț. Un borcan de gogoșari și unul de muștar. Pe bune, ce trebuie mai mult? A, și niște jumări, și un kil de vin. Dacă stau să mă gîndesc, nimic mai mult. Nimic. Cînd eram în ’90, rupeam magazinele cu kilele. Și aruncam totul la gunoi. Surplus. Degenerare. Acum mi-e bine cu picătura. Alta poate ar fi fost de făceam o pomană de porc, să stau la coada porcului cînd cineva îi tăia capul, dar altfel… Uite, și mă gîndesc ce mi-aș dori de Crăciun… am de toate, ce să fac cu a șaptea cămașă, cu a douăzecea pijama, cu nu-ș’ ce papuci? N-am nevoie. Pe sec merg. Aș vrea un iPhone? Nu, am. Ce-mi trebuie? Să bag banul degeaba? Orice moare mai repede ca fluturele. Nu, nu-s înțelept, dar chiar, nu-ș’ de ce, n-am nevoie de nimica-nimicuța. Să mor eu. Nu e chestie de bani. Am ajuns la o saturație. Nu mă prea atrage nimic. Nu mă prea impresionează nimic. Uite, o mașină? Mi am dorit anul ăsta un Jimmy-Suzuki. Am ajuns să nu mi-l doresc. Adică nu cu foc. Și nici cadou nu m-aș prea da în vînt. Nu știu ce-mi doresc. Să zac în pat. Ca ursul. Da. Și ce să mănînc? Nu mare lucru. Pe la orele tîmpe și anxioase ale Crăciunului, să privesc tîmp pe geam la vrăbii zgribulite, tăvălindu-se. Pe la orele tîmpe și anxioase ale Crăciunului să privesc tîmp pe geam la vrăbii zgribulite, tăvălindu-se.

Pe la orele tîmpe și anxioase ale Crăciunului să privesc tîmp pe geam la vrăbii zgribulite, tăvălindu-se.

Pe la orele tîmpe și anxioase ale Crăciunului să privesc tîmp pe geam la vrăbii zgribulite, tăvălindu-se.

Pe la orele tîmpe și anxioase ale Crăciunului să privesc tîmp pe geam la vrăbii zgribulite, tăvălindu-se.

Pe la orele tîmpe și anxioase ale Crăciunului să privesc tîmp pe geam la vrăbii zgribulite, tăvălindu-se.