De-a lungul vieții locuiești în mai multe case. Sau, de fapt, te locuiesc ele pe tine. La un moment dat ajung să se extindă asupra ta, să te cuprindă fie ca mame, bunici ori măcar mătușe iubitoare, fie ca niște caracatițe tot mai horror, cu tot mai multe tentacule.

Încă de la început, fiecare își stabilește o relație cu casa lui. Fie că ai luat-o nou-nouță, fie că ai moștenit-o de la altcineva, eventual cu lucrurile persoanei respective înăuntru, la început ești entuziast, plin de speranțe și idei. Te bucuri că ai o casă, vrei să investești în ea, să pui ceva din tine în ea (cum am tot auzit că se spune). Nu contează că poate e o hardughie, tu vezi numai potențialul și energia ta (alt cuvînt des folosit) care se transformă în euforie.

Euforie care, evident, se mai fîsîie în fața greutăților pe care le în-tîmpini, în mod practic, cînd glisezi de la vis la realitate. Cînd te vezi nevoit să faci ordine prin vechiturile altcuiva sau cînd trebuie să zugrăvești, să pui gresie și faianță, cadă, WC, aragaz și hotă. Poate rămîne destulă poezie și aici, depinde de cîți bani dispui și de cît de pasionat ești de decorațiunile interioare. Îmi aduc aminte cînd, la puțin timp după ’89, am avut ocazia să preiau, pentru ceva timp, casa unei doamne plecate definitiv în străinătate. Casă abandonată, cu lucrurile ei cu tot. Și cît a fost de palpitant să descopăr ce e pe acolo, să văd ce aș putea păstra și la ce mi-ar folosi. Era ca și cum aș fi fost o Goldilocks cu acordul celor trei ursuleți (care, de fapt, erau unul singur ce nu se mai întorcea niciodată în căsuța din pădure).

Totul a fost palpitant pînă a devenit prea mult. Pînă a intervenit saturația neamenajării, a dezordinii perpetuate. Și atunci, deodată, obiectele găsite și-au mai pierdut din povești și au îmbrăcat, brusc, un halat utilitar mai anost (asta poate și pentru că nu erau ale familiei mele sau ale unor persoane apropiate). Dintr-o alăturare de obiecte-vedetă au devenit o grămadă de lucruri greu de gestionat. Parcă și-au pierdut viața.

Am observat că aglomerările de obiecte au această particularitate: cînd sînt iubite și însuflețite de persoanele care trăiesc în casa în care acestea își găsesc locul, obiectele respective au, dacă nu o strălucire a lor, măcar un rost. Își au rostul, sînt adecvate acolo unde sînt puse, chiar dacă uneori sînt prea multe și aparent inutile. Dragostea și armonia persoanelor care le gestionează, precum și nevoia lor de ele (măcar afectivă) le ține pe linia de plutire. Cînd în casa respectivă apar disfuncționalități, dizarmonii – fie că locatarii ei nu se prea mai înțeleg, fie că ajung bolnavi ori prea bătrîni, ori sînt loviți de vreo alt fel de năpastă –, obiectele își pierd din rost și adecvare. Din ordine (chiar dacă era o ordine în dezordine, fiecare avem ordinea noastră) totul se transformă în haos.

Și atunci e momentul să acționăm în privința obiectelor și a casei în general. Cînd ele încep, cumva, să se transforme în gunoaie. Am trăit și simțit asta în mai multe case în care am trăit eu sau pe care le-am vizitat. Începînd cu propria noastră casă, din Lahovary. Cînd ne-am mutat acolo, cu tata și mama, am adus toată adunătura de obiecte din Giurgiului. În Giurgiului – cel puțin din perspectiva mea –, în mod miraculos, obiectele nu deveniseră niciodată un morman de posibile gunoaie. Își păstraseră personalitatea și luciul implicit, precum și ordinea lor în dezordine, deși erau multe și înghesuite.

În Lahovary, cel puțin la început, au încăput cu toatele, cum nici cu gîndul n-ai fi gîndit, și casa s-a așezat într-un mod chiar prietenos, aș zice. Am avut acolo chiar prima mea cameră adevărată, de om pe cale de formare, avînd un afiș cu Beatles pe pereți, bibliotecă, birou și tot mai puține jucării. Mama mea și-a permis, pentru prima dată, să aibă o cameră a ei. Una clasică, cu mobilă veche, elegantă. Abia atunci am văzut o altă față a ei, cea a unei femei de casă, cu gusturi rafinate și costisitoare. Eu nu i-o știam decît pe cea boemă și intelectuală, împrumutată de la tatăl meu și împărtășită, în mod real, dar nu în totalitate.

Obiectele au stat destul la locul lor în casa din Lahovary. La un moment dat, peste ele, dar mai ales peste noi au venit tragedii: tatăl meu a murit. Iar mama mea și cu mine, împreună cu obiectele noastre, am intrat în modul haos.

Eu, teoretic, m-am salvat, crescînd și abandonînd, la un moment dat, corabia devenită aproape Titanic. Zic „teoretic“ pentru că, mult timp, în mai toate casele în care am sălășluit nu mi am găsit locul pînă la capăt. Nu m-am regăsit. Nu am regăsit ordinea mea pierdută, intimitatea biroului meu din Lahovary. Le-am căutat peste tot, și în demisolul în care am stat o perioadă, în care totul se prelungea pe verticală, ca să avem loc, și în apartamentul doamnei rămase definitiv în străinătate.

Nu le-am regăsit decît după multă vreme. Între timp, mama mea rămăsese în casa din Lahovary. Unde obiectele o lua-seră atît de tare razna, încît aceasta se transformase într-o peșteră. Dar despre asta, data viitoare.