Sînt o nenorocită care trage cu urechea la ce vorbesc oamenii ne­cu­noscuți în public. Cum una dintre urechi nu mă mai ajută așa bine din cauza folosirii pînă la nesimțire a căștilor, mă și apropii puțin de persoanele în cauză, ca o piază rea. Așa că, dacă stați de vorbă prin metrou, în stație sau la coadă la Mega și vă treziți cu o arătare care plutește ca și cînd n-ar avea treabă prin preajma dumneavoastră, aveți grijă, eu sînt aia. Cu cei pe care îi cunosc e exact pe dos. Mi-e o teamă teribilă să nu-i nimeresc vreodată bîrfindu-mă, așa că mă anunț zgomotos înainte de a mă apropia.

Așa stînd lucrurile, mă aflam zilele trecute în Mega, flanînd prețios printre rafturi, neconvinsă dacă vreau chipsuri sau nu. O comoțiune mică în fața zonei cu detergenți, bureți și mături m-a făcut atentă. Un cuplu care avea împreună 650 de ani pe puțin se ciondănea zgomotos. Doi bătrîni fragili, un el și o ea, cu pielea aia albă, de alabastru, a celor care ies rar din casă. Cocheți altminteri, amîndoi sudați de o viață într-o căsnicie din care a dispărut memoria inițială.

Mă apropii, ca de obicei, și par extrem de interesată de un bidon imens de Persil care zice că face rufele negre și mai negre. Cei doi se află în dreapta mea, pe urechea defectă. Aud totuși bine pentru că disensiunea capătă volum: „Dragă, am venit pentru mop, ce mai iei și prostiile astea?“, face el și o trage ușurel de cot pe ea. Ea are în mînă un pachet de bureți de vase și caută exasperată prețul. „Stai, măi, George, ce mă tragi așa? Cît costă astea, cît?“ Foșnește pachetul pe toate părțile, George i-l smulge din mînă, se uită și el halucinat pe toate părțile și apoi pe eticheta mare prinsă în josul raftului. „480 de leeeeei?? Ce-i astă, măi?“ Mă alătur și eu, pe mutește, stuporii lor, cu ochii albi încă țintă în bidonul de Persil. Păi așa e, la ce naiba s-or fi uitat, că nu există un obiect pe acolo care să coste 480 de lei. Îi observ în continuare cu coada ochiului. Ea trîntește pachetul de bureți la loc și pune mîna pe niște cîrlige de rufe. „Haide, Aurelia, că pentru mop am venit“, face George. „Mop-mop, nu mă mai grăbi atît că mă derutezi de tot. Lasă-mă un pic, că așa mă bîrîi că uit de ce am venit“, zice Aurelia iritată. „550“, zice, mă, ăștia au înnebunit de tot?“ Nu știu ce fel de prețuri vedeau ei acolo, mă rodea curio­zitatea, așa că nu m-am dat dusă. „Dar uite că n-au mopuri,“ face într-un final Aurelia după ce a foșnit și a pipăit tot de pe rafturile alea. „Păi hai să plecăm“, face bărbatu-su ușurat. „N-au, n-au.“

Și atunci am intervenit. Întîmplător, era magazinul din care cumpăr zilnic cîte ceva, îl știam și pe față și pe dos. M-am apropiat de ei: „Au mopuri, uitați aici“, zic, „și le scot din raft, chiar din fața lor, un șomoiog verde înfășurat în plastic. „Aaaa“, face Aurelia, care se uită la mine îndoit, ca la un extraterestru. Nu știa de unde să mă ia – oi fi fost de la magazin, de acolo, cine știe... „Uite, George, cap de mop, dar nu au coadă,“ zice, întorcîndu-se cumva supărată spre mine. M-am dus trei metri mai încolo și le-am adus și coada, ascunsă undeva după raftul cu mîncare de pisici. George și Aurelia se uitau în continuare la mine ca la o arătare improbabilă. „Dar cît costă?“ mă întreabă ea, în timp ce fixa iar un preț atîrnat pe raft. „Șase suteee?“ Mă uit și eu, era doar codul de produs sau așa ceva. Mopul ăla costa vreo 20 de lei. Le explic. Gata, aveau toate piesele, dar cearta nu s-a liniștit. Pătrunsă de o întîmplare recentă și cu spectatorul trebuincios alături, Aurelia a izbucnit: „Vezi, George, dacă luai mop cînd ți-am zis eu, nu ne mai chinuiam atîta acum.“ „Ce să iau, dragă, ce să iau, dacă ăla mai era bun, hai mai lasă-mă-n pace“, izbucnește George cu arțag din ăla bătrînesc. I-am întrebat dacă îi mai pot ajuta cu ceva. Nu nu, mulțumesc mi-au zis, roșii la față acum amîndoi, înviați de furia casnică care le întoarcea ceasul inimii de ani buni.

I-am lăsat cu mopul greu cîștigat în mîini. În drum spre casă m-a trăznit gîndul cel rău. Dacă, Doamne Dumnezeule, nu se potrivește capul ăla de mop cu coada? O să le distrug o săptămînă întreagă, iar George și Aurelia o să creadă că sînt o impostoare. Vai mie. 

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.