Mie să-mi spuneți de ce niciodată, dar niciodată, realitatea nu se așază pe așteptări? De cele mai multe ori imaginea pe care ți-o faci în cap e de o mie de ori mai optimistă decît ce găsești la fața locului. La asta lucrează o imaginație omenească setată în general pe speranța de mai bine și, habar n-am, pozele făcute în ochi-de-pește camerelor de hotel. Sau în unghiuri extralargi în așa fel încît o cămăruță de doi metri pătrați, în care încap mătura, un făraș și tu în picioare, pare a fi o odaie princiară de întors SUV-ul alb în ele.

De regulă, ce ți se promite e în cele din urmă mai mic, mai sărăcăcios, mai decolorat, mai altfel decît ai înțeles, mai complicat și puțin mai șubred. Minunea e acolo unde nu ți se promite nimic și năvălesc frumusețea și bunătatea peste tine.

Am ajuns la un moment dat într-un colț de Grecie despre care nu știam foarte multe, putea fi turistic și nu prea, putea fi ca oricare alt loc văzut prin poze, cu Mediterana azurie, verde și albastră în straturi, căsuțe albe, știți peisajul. Lasă că am dat de o frumusețe sufocantă, însă oamenii pe care i-am întîlnit mi-au devenit prieteni. N-am mai văzut de mult atîta naturalețe în relația cu ceilalți. Sigur că nimeni n-o ducea ușor, la cîteva sute de kilometri mai încolo Atena se prăbușea încă în sine, cu etaje complet nelocuite sub etaje cît se poate de locuite, ruinuri, sfărîmături, șomaj, piețe de pește, mirodenii, bazaruri, refugiați și cele mai creative graffiti-uri din lume. Dincoace, unde am fost, viața părea puțin mai simplă, ori poate că o făceau oamenii ăia să pară așa, nu știu. Cui îi era foame, se ducea în mare, culegea doi pești și-i ducea apoi la nevastă acasă să-i prăjească. Neam de pescari, majoritatea, oamenii rămăseseră cu niște ochi limpezi în fața feluritelor greutăți și a turiștilor netoți care le idealizează viața.

Un moș vindea niște magneți de frigider, d-ăia cu insule, pisici, măgari, știți genul, steluțe de mare pe care scrie internațional „Greece“, zăceau magneții ăia pe niște panouri la soare, se decoloraseră cu anii cum se decolorează pe la noi napolitanele ieftine în buticurile din stația de autobuz, avea moșul magneți mai vii și în interior, la prăvălie, habar n-am cînd vînduse ultima oară vreunul. L-am observat un pic de la depărtare, își făcea de lucru cu niște afurisite de mîțe lunguiețe, cu verdele ochilor adormit, cărora le dădea ceva de mîncare într-o tăviță folosită de staniol. Cînta omul cît îl ținea gura. Șa-la-la, șa-la-la în greceasca aia a lui, eu plecam a doua zi direct la muncă, în ședințe și (credeam eu) nesfîrșite probleme, șa-la-la, șa-la-la cînta omul și vă jur că am vrut să-l întreb ce-i mișcă roțile, ce-i ticăie inima și dacă nu ar vrea să facem schimb cumva. Nu l-am întrebat, am intrat să luăm magneți, așa, de-ai dracu’, că nu ne trebuiau, dar ne plăcea moșul, și omul ne-a umplut poala cu cadouri. L-am lăsat cîntînd din toată gura aia știrbă.

Revenind la așteptări și la realitate, sigur că mai sînt cazurile în care te aștepți la ce e mai rău pe acest pămînt, dar dai de o supă călduță și inofensivă. Te aștepți la reacții violente de la unii, dar îi găsești a fi, de fapt, sedați și moi, te aștepți ca nu știu ce funcționară să te lichideze repede și tranșant, dar dai de una care chiar știe să zîmbească și să explice, mă rog, surprizele bune, mici și neașteptate ale cotidianului.

Și-apoi dai de situația în care bula ta, în care plutești oarecum lin, să se spargă violent și să te reverși cu picioarele în sus într-o țară din care, pe zi ce trece, nu mai înțelegi nimic. Politicieni înconjurați de alde interlopi cu burți și cefe late drept gardă prin tribunale, politicieni care se fac că nu știu cît costă benzina pe care ei au scumpit-o, o mare sărăcită de oameni, mințită cu nonșalanță ucigașă, pentru care nimeni n-o să facă nimic, bani furați în sănătate și bătrîni lăsați să moară ca niște cîrpe vechi. Al naibii, moșule cu magneți, hai să facem schimb! Dau Tsiprașii mei pe ai tăi, plus o bucată de mare. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.