Bucuria de a trece granițe atunci cînd ele nu mai există

Publicat în Dilema Veche nr. 761 din 20-26 septembrie 2018
Bucuria de a trece granițe atunci cînd ele nu mai există jpeg

Am prins o coadă de mai bine de oră în vama de la Petea: mașini din Ungaria, Austria, Italia, o grămadă de TIR-uri din Cehia, motor-homes din Germania pe care le-am admirat îndelung, locuite de nemți trecuți de 70 ani, de regulă un el și o ea, cu chipuri șifonate ca o foaie de cort, însă plini de vitalitate, mașini din România, cele mai multe cu numere de Satu Mare. De fapt, români care vorbeau ungurește, probabil că mergeau doar cîteva sate mai încolo, cel mult pînă la Budapesta. De ce durează atît? – am început să întreb și eu nemulțumită. Apoi m-am lămurit – deschideau portbagajele ca să le controleze. Controlul era superficial, nu dura mai mult de un minut la fiecare mașină, doar cît să se lămurească că nu ascunzi vreun chinez acolo pe care să-l treci ilegal în Spațiul Schengen. Deși chinezul, dacă chiar vrea să treacă, se poate băga lejer într-un geamantan ceva mai mare unde nu-l mai găsește nimeni. Așadar, e o pierdere de vreme. M-am gîndit cu amărăciune că este prima și ultima vamă din drumul nostru de 1500 de kilometri. Dincolo de România, frontiera în sensul ei strict cu care ne-am obișnuit în anii comunismului, atunci cînd „se fugea peste graniță“, practic nu mai există. E doar o convenție, așa cum ar trebui să fie.

Am o relație cu totul specială cu granițele, atunci cînd trec dintr-o parte în alta simt o bucurie și, în același timp, o emoție, oriunde ar fi ele pe pămînt (în avion nu e deloc același lucru, nu le mai simți). Tot din anii comunismului mi se trage – cînd eram mică eram conștientă de faptul că trăiam într-o cușcă, nu cunoșteam aproape pe nimeni care să fi fost dincolo de graniță și să se fi întors de acolo. Pentru mine și mulți alții, dincolo era doar un tărîm imaginar. O utopie. De ce să ne preocupe granițele din moment ce sînt imposibil de trecut? Mai bine să uităm de ele și să încercăm să ne „construim“, în cușca noastră închisă ermetic, o viață cît de cît suportabilă. Mi-amintesc că am fost foarte uimită cînd tatălui mei i s-a aprobat o excursie la Sofia „prin întreprindere“. Doar lui, nu și mie sau mamei. Urma să plece pentru cinci zile într-o altă țară, ceea ce mi se părea de domeniul SF-ului. „Adina, ce vrei să-ți aduc?“ „O păpușă Barbie!“, am zis repede. Bănuiam eu că Sofia nu se afla chiar în Occident, însă îmi închipuiam că păpușile Barbie se găsesc peste tot dincolo de granițele României. Am fost dezamăgită cînd, în loc de Barbie, am primit o păpușă obișnuită, la fel de „socialistă“ ca ale noastre.

În 1990, cînd am trecut pentru prima oară granița cu Ungaria, am început să plîng. Eram în tren, împreună cu părinții mei. În lumina cețoasă a unei dimineți de vară, trenul traversa o fîșie de pămînt arat, cu nimic specială, iar eu plîngeam în neștire. Probabil că undeva există o memorie colectivă unde se adună traumele și frustrările unei întregi nații, altfel nu-mi explic cum ele se pot trasmite de la o generație la alta. Aveam 11 și ani și plîngeam de bucurie – copil fiind, nu îndrăznisem niciodată să-mi imaginez că voi „ieși“ din România. Am plîns și la întoarcerea de la Budapesta, exact pe aceeași fîșie. De data aceasta, îmi părea rău că mă întorceam acasă, unde nu se inventaseră încă hot-dog-ul și Coca-Cola, nici înghețatele minunate la cornet, în ambalaje colorate, nici grădinile zoologice unde animalele erau aproape libere, nu stăteau înghesuite în cuști, nu le vedeai din spatele unor gratii, doar un șanț mare te despărțea de urși și de tigri.

Apoi, n-am trecut granițe pentru multă vreme, nu s-a mai ivit ocazia. Pe la douăzeci și un pic de ani, din nou mi-au dat lacrimile cînd am trecut cu piciorul și cu rucsacul în spate în Bulgaria, pe la Silistra. M-a emoționat o băbuță amărîtă din vreun sat de pe malul Dunării care probabil că mergea la o cumătră din țara vecină, cu o paporniță în spate, și a trecut nestingherită, doar cu buletinul. S-au activat din nou traumele și frustrările din comunism. Îmi ziceam: „Uite, sîntem liberi să mergem oriunde în lumea asta, arătăm doar un act și trecem mai departe, toate drumurile posibile ni se deschid“. Pînă și în ziua de astăzi, după ce am călătorit ceva mai mult – inclusiv în Occidentul pe care nu reușesc să nu-l mai idealizez, n-am ce să fac, am tînjit prea mult după el atunci cînd doar îl întrezăream în „reviste străine“ –, a trece dintr-o țară în altă mi se pare, în mod absurd, un privilegiu. Și, în același timp, o bucurie. Îngrădirea dintr un regim totalitar lasă sechele care nu se vindecă niciodată.

Rulăm cu 140 la oră pe autostrada din Ungaria, frontiera de la Petea a rămas mult în urmă, ne apropiem de Slovacia, ideea de graniță deja dispare. Trebuie s-o identificăm totuși ca să cumpărăm vignetă, noroc cu GPS-ul care ne-o indică – 20 de kilometri, 10 kilometri. O graniță defunctă, puncte de control abandonate, coșmelii în părăsire. Doar o parcare de TIR-uri, o toaletă publică – să nu zici că nu poți face pipi între două țări – și un birou unde o fată blondă și zîmbitoare îți spune „Welcome to Slovakia!“, după ce plătești taxa de drum cu cardul. Mai mergi 15 kilometri și ești deja la Bratislava, un oraș în care o mulțime de tineri lucrează la doi pași, în Austria, trec granița zilnic în drum spe serviciu. De granița cu Cehia nici măcar nu ne mai sinchisim, asta chiar e o graniță pur formală, e undeva pe un pod. Totuși, am din nou emoții cînd ne apropiem de cea cu Germania – acolo părăsim în sfîrșit Estul nostru „sălbatic“, cu toate traumele lui, și intrăm „în Occident“. Oare se va simți imediat diferența? Oare există o delimitare între „ce a fost rău“ și „ce a fost bine“, un bine relativ, desigur? Între o lume liberă și o alta condamnată la întuneric vreme de 40 și ceva de ani? Partea asta de nord a Cehiei e mai frumoasă decît restul țării, cu dealuri și coline înalte acoperite de păduri, văi, rîuri și case cochete. Undeva în zare se vede și ultimul oraș, cu mîndre blocuri socialiste, îl lăsăm în urmă. 20 de kilometri, 10 kilometri… intrăm într-un tunel care parcă nu se mai termină, apoi un pod, iar dincolo de el e Germania. N-avem de ce să ne oprim, nu trebuie să cumpărăm vignetă, în Germania, pentru autostrăzile ei perfecte, nu se plătește nici o taxă de drum. Așadar, trecem granița pe nesimțite, e doar o graniță mentală, mașina se „lipește“ de asfaltul drumului, apar primele Ausfahrt.

Undeva în apropierea Berlinului, pe Autobahn, mai există încă un punct de trecere al frontierei între RDG și RFG – Checkpoint Bravo. Granița e marcată de o pasarelă părăsită și de cîteva clădiri abandonate, nimic spectaculos, însă locul în sine are o încărcătură emoțională cu totul specială. Aici poți intui cel mai bine trauma, frustrarea, îngrădirea. O graniță-fantomă, abandonată, însă dacă te oprești pentru cîteva minute și te uiți în jur devii în mod involuntar un martor al istoriei recente. Și tot aici poți să simți cel mai bine bucuria că o astfel de graniță nu mai există.

Foto: wikimedia commons

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.