Am prins o coadă de mai bine de oră în vama de la Petea: mașini din Ungaria, Austria, Italia, o grămadă de TIR-uri din Cehia, motor-homes din Germania pe care le-am admirat îndelung, locuite de nemți trecuți de 70 ani, de regulă un el și o ea, cu chipuri șifonate ca o foaie de cort, însă plini de vitalitate, mașini din România, cele mai multe cu numere de Satu Mare. De fapt, români care vorbeau ungurește, probabil că mergeau doar cîteva sate mai încolo, cel mult pînă la Budapesta. De ce durează atît? – am început să întreb și eu nemulțumită. Apoi m-am lămurit – deschideau portbagajele ca să le controleze. Controlul era superficial, nu dura mai mult de un minut la fiecare mașină, doar cît să se lămurească că nu ascunzi vreun chinez acolo pe care să-l treci ilegal în Spațiul Schengen. Deși chinezul, dacă chiar vrea să treacă, se poate băga lejer într-un geamantan ceva mai mare unde nu-l mai găsește nimeni. Așadar, e o pierdere de vreme. M-am gîndit cu amărăciune că este prima și ultima vamă din drumul nostru de 1500 de kilometri. Dincolo de România, frontiera în sensul ei strict cu care ne-am obișnuit în anii comunismului, atunci cînd „se fugea peste graniță“, practic nu mai există. E doar o convenție, așa cum ar trebui să fie.

Am o relație cu totul specială cu granițele, atunci cînd trec dintr-o parte în alta simt o bucurie și, în același timp, o emoție, oriunde ar fi ele pe pămînt (în avion nu e deloc același lucru, nu le mai simți). Tot din anii comunismului mi se trage – cînd eram mică eram conștientă de faptul că trăiam într-o cușcă, nu cunoșteam aproape pe nimeni care să fi fost dincolo de graniță și să se fi întors de acolo. Pentru mine și mulți alții, dincolo era doar un tărîm imaginar. O utopie. De ce să ne preocupe granițele din moment ce sînt imposibil de trecut? Mai bine să uităm de ele și să încercăm să ne „construim“, în cușca noastră închisă ermetic, o viață cît de cît suportabilă. Mi-amintesc că am fost foarte uimită cînd tatălui mei i s-a aprobat o excursie la Sofia „prin întreprindere“. Doar lui, nu și mie sau mamei. Urma să plece pentru cinci zile într-o altă țară, ceea ce mi se părea de domeniul SF-ului. „Adina, ce vrei să-ți aduc?“ „O păpușă Barbie!“, am zis repede. Bănuiam eu că Sofia nu se afla chiar în Occident, însă îmi închipuiam că păpușile Barbie se găsesc peste tot dincolo de granițele României. Am fost dezamăgită cînd, în loc de Barbie, am primit o păpușă obișnuită, la fel de „socialistă“ ca ale noastre.

În 1990, cînd am trecut pentru prima oară granița cu Ungaria, am început să plîng. Eram în tren, împreună cu părinții mei. În lumina cețoasă a unei dimineți de vară, trenul traversa o fîșie de pămînt arat, cu nimic specială, iar eu plîngeam în neștire. Probabil că undeva există o memorie colectivă unde se adună traumele și frustrările unei întregi nații, altfel nu-mi explic cum ele se pot trasmite de la o generație la alta. Aveam 11 și ani și plîngeam de bucurie – copil fiind, nu îndrăznisem niciodată să-mi imaginez că voi „ieși“ din România. Am plîns și la întoarcerea de la Budapesta, exact pe aceeași fîșie. De data aceasta, îmi părea rău că mă întorceam acasă, unde nu se inventaseră încă hot-dog-ul și Coca-Cola, nici înghețatele minunate la cornet, în ambalaje colorate, nici grădinile zoologice unde animalele erau aproape libere, nu stăteau înghesuite în cuști, nu le vedeai din spatele unor gratii, doar un șanț mare te despărțea de urși și de tigri.

Apoi, n-am trecut granițe pentru multă vreme, nu s-a mai ivit ocazia. Pe la douăzeci și un pic de ani, din nou mi-au dat lacrimile cînd am trecut cu piciorul și cu rucsacul în spate în Bulgaria, pe la Silistra. M-a emoționat o băbuță amărîtă din vreun sat de pe malul Dunării care probabil că mergea la o cumătră din țara vecină, cu o paporniță în spate, și a trecut nestingherită, doar cu buletinul. S-au activat din nou traumele și frustrările din comunism. Îmi ziceam: „Uite, sîntem liberi să mergem oriunde în lumea asta, arătăm doar un act și trecem mai departe, toate drumurile posibile ni se deschid“. Pînă și în ziua de astăzi, după ce am călătorit ceva mai mult – inclusiv în Occidentul pe care nu reușesc să nu-l mai idealizez, n-am ce să fac, am tînjit prea mult după el atunci cînd doar îl întrezăream în „reviste străine“ –, a trece dintr-o țară în altă mi se pare, în mod absurd, un privilegiu. Și, în același timp, o bucurie. Îngrădirea dintr un regim totalitar lasă sechele care nu se vindecă niciodată.

Rulăm cu 140 la oră pe autostrada din Ungaria, frontiera de la Petea a rămas mult în urmă, ne apropiem de Slovacia, ideea de graniță deja dispare. Trebuie s-o identificăm totuși ca să cumpărăm vignetă, noroc cu GPS-ul care ne-o indică – 20 de kilometri, 10 kilometri. O graniță defunctă, puncte de control abandonate, coșmelii în părăsire. Doar o parcare de TIR-uri, o toaletă publică – să nu zici că nu poți face pipi între două țări – și un birou unde o fată blondă și zîmbitoare îți spune „Welcome to Slovakia!“, după ce plătești taxa de drum cu cardul. Mai mergi 15 kilometri și ești deja la Bratislava, un oraș în care o mulțime de tineri lucrează la doi pași, în Austria, trec granița zilnic în drum spe serviciu. De granița cu Cehia nici măcar nu ne mai sinchisim, asta chiar e o graniță pur formală, e undeva pe un pod. Totuși, am din nou emoții cînd ne apropiem de cea cu Germania – acolo părăsim în sfîrșit Estul nostru „sălbatic“, cu toate traumele lui, și intrăm „în Occident“. Oare se va simți imediat diferența? Oare există o delimitare între „ce a fost rău“ și „ce a fost bine“, un bine relativ, desigur? Între o lume liberă și o alta condamnată la întuneric vreme de 40 și ceva de ani? Partea asta de nord a Cehiei e mai frumoasă decît restul țării, cu dealuri și coline înalte acoperite de păduri, văi, rîuri și case cochete. Undeva în zare se vede și ultimul oraș, cu mîndre blocuri socialiste, îl lăsăm în urmă. 20 de kilometri, 10 kilometri… intrăm într-un tunel care parcă nu se mai termină, apoi un pod, iar dincolo de el e Germania. N-avem de ce să ne oprim, nu trebuie să cumpărăm vignetă, în Germania, pentru autostrăzile ei perfecte, nu se plătește nici o taxă de drum. Așadar, trecem granița pe nesimțite, e doar o graniță mentală, mașina se „lipește“ de asfaltul drumului, apar primele Ausfahrt.

Undeva în apropierea Berlinului, pe Autobahn, mai există încă un punct de trecere al frontierei între RDG și RFG – Checkpoint Bravo. Granița e marcată de o pasarelă părăsită și de cîteva clădiri abandonate, nimic spectaculos, însă locul în sine are o încărcătură emoțională cu totul specială. Aici poți intui cel mai bine trauma, frustrarea, îngrădirea. O graniță-fantomă, abandonată, însă dacă te oprești pentru cîteva minute și te uiți în jur devii în mod involuntar un martor al istoriei recente. Și tot aici poți să simți cel mai bine bucuria că o astfel de graniță nu mai există.

Foto: wikimedia commons