Nu am mai fost de mult la un festival din afara Bucureștiului și nu pot spune că sînt o fană necondiționată a acestora (deși întotdeauna mi-a fost bine la TIFF ori la Astra Film). Am ajuns, de curînd, însă, la un festival unde n-am mai avut, poate pentru prima dată, senzația de „out of place“. Unde m-am simțit în largul meu și, de cele mai multe ori, la locul meu: Dichis’n’Blues, la Tulcea, aflat la cea de a patra ediție.

Am nimerit pe acolo printr-un prieten pasionat de blues, eu nefiind decît o admiratoare marginală și neinițiată a genului (avînd nenumărate de învățat). Cînd am aflat despre festival, mi s-a părut fascinantă ideea. Și recunosc că m am hotărît să merg cînd am descoperit că, în ultima zi de festival, va fi o croazieră de blues pe nava „Mircești“. Adică se va cînta, o zi întreagă, de dimineață pînă seara, blues pe un vapor. Mi s-a părut o posibilă experiență de prin visele mele…

Începuturile experimentului-vis n-au fost dintre cele mai benefice. Am plecat cu un maxi-taxi, ceva mai mare, e drept, despre care am fost asigurată că nu e maxi-taxi (nu are nici o legătură cu festivalul și cu organizatorii). Maxi-taxiul era curat și avea un aer condiționat care, slavă Domnului, mergea. Doar că era conceput pentru oameni mici și medii și, mai ales, scurți în picioare. M-am jurat să nu l mai iau niciodată (deși șoferul era OK și s-a ținut strict de ore).

Despre Tulcea, în care mai fusesem o dată, acum vreo șapte ani aveam doar o amintire incertă, dar poetică: pe o stradă cu mai multe biserici (cel puțin așa îmi aminteam) intrasem, la întîmplare, în cea rusească și găsisem o slujbă ortodoxă, altfel decît cele cu care eram obișnuită în bisericile noastre, duminica, și care mă fascinase. Era acolo ceva, o atmosferă…

Nu am apucat să regăsesc biserica în cauză. De fapt, în toată perioada festivalului, nu am văzut mare lucru din Tulcea. Cu excepția falezei. Și a lui Ivan Patzaichin, pe care l-am nimerit pe scenă, pe aceeași faleză, cu ocazia unui alt festival care se desfășura în paralel. Și a unei părți, presupun, a tulcenilor, care se perindau pe faleză și stăteau la coadă la mici, friptane și peștișori la taraba centrală. Era interesant amestecul între un grup de „văduve negre“ (doamne venerabile, cu basmale și îmbrăcate în culori închise) și oamenii mai tineri și mai degajați din oraș.

La prima masă de la hotel i-am întîlnit pe cîțiva oameni din comunitate. Știu, cuvîntul sună ciudat, poate, în contextul ăsta: ultima dată cînd l-am folosit mai serios mă refeream la comunitatea de credincioși de la Stavropoleos. Și oamenii din jurul blues-ului, muzicieni și spectatori, alcătuiesc, cu siguranță, o comunitate. Am nimerit într-un grup de oameni nu tocmai tineri, dar împărtășind, cu toții, ceva de puști perpetuu, în sens pozitiv. Aparențele (burtă, chelie etc.) nu contează cine știe ce. Contează gusturile muzicale comune, însoțite de o erudiție specială în domeniu. Inteligență și umor, de bună calitate. Bună creștere. O doză de discreție, oricînd necesară. Și capacitatea de a se bucura de lucruri, ba, mai mult, de a se lăsa în voia lor, fără a deveni dizgrațioși.

Asta s-a putut vedea în special la concerte. În prima seară, cînd am ajuns acolo, mi-a fost frică. M-am gîndit că mă voi simți o intrusă în mijlocul atîtor inițiați. Nucu, Relu, Mircea, Gigi, Radu, veniți de prin toate colțurile țării, cu profesiile și istoriile lor la pachet, și Cristian Antonescu, orgaanizatorul festivalului, intră, cu toții, în această categorie. Și totuși, înainte să înceapă primul concert, cel al trupei lui Roberto Morbioli, m-am uitat în jur, la public: și am avut revelația că sînt înconjurată de oameni, din punctul meu de vedere, normali. Nu știu, era ceva în felul în care arătau, în care se îmbrăcau, neostentativ și firesc. Ceea ce m-a făcut ca, diferit de alte locuri în care m am aflat pentru prima dată, să mă simt la locul meu.

Și, iarăși rar în ce mă privește, am putut trăi muzica. M-am lăsat în voia ei. Asta s-a întîmplat în cazul lui Roberto Morbioli, care uneori simțeai că-și dădea duhul de atîta pasiune; al lui Phil Gates și al trupei sale, care au rezonat, poate, cel mai mult cu publicul; dar și al britanicilor Nine Below Zero, care au ridicat lumea la dans. Și cu atît mai mult în ziua de croazieră pe vapor, în care trupele s-au amesetecat între ele, în toate combinațiile posibile, într-o dezlănțuire muzicală copleșitoare.

Am simțit, cu toate aceste ocazii, că pot să mă las în voia muzicii. Că pot să mă mișc în ritmul pe care aceasta mi-l transmite fără nici o sforțare și fără să mă judece nimeni. Și, mai mult, am observat același lucru la oamenii din jur: erau pătrunși de muzică, erau cu cei din jur, dar și cu ei înșiși, în același timp, păstrînd, instinctiv, proporția corectă (dacă o exista vreuna). Și care-și zîmbeau unii altora în tot acest timp, pur și simplu, de bucurie, fără să aștepte nimic în schimb.

Foto: I. Popovici