Promotori din capul locului ai spațiului virtual, negociatori -world -wide -wis-dom cumva, în-ge-rii s-au trezit – în modernitate – stinghe-riți de moarte. Îngerii creștinismului numit medieval, cu precădere. Dintre făpturile nesanguine care au irigat întregul imaginar și au furnizat sistem circulator mai multor religii, deloc doar abrahamice, îngerii au îndurat printre primii inaniția protejaților lor arhimoderni, care au călcat cu descoperirile lor inevitabile peste ce le descoperiseră ei, fie și rămînînd latifundiari incontestabili ai onomasticii transplanetare. Bogdan Tătaru-Cazaban își începe cartea Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Editura Humanitas, 2017), tocmai apărută, cu istorieta binevenitului Cellini despre nasturele îndopat cu îngeri dedicat hlamidei Papei Clement în urmă cu aproape o jumătate de mileniu. Dar ar fi putut lesne să plece de la papii pe care i-a întîlnit, zilnic cîteodată în oficiul său diplomatic la Vatican, Benedict al XVI-lea și Francisc, iar dacă te uiți primprejur nu vezi decît flăcăi și tomnatici care ar fi tamburinat un singur eșantion din asemenea circumstanță repede, final și des. El, în schimb, nici nu-i pomenește: reamintește astfel, vrînd-nevrînd, că un pic de ținută n-ar dăuna nimănui, dar chiar și nasturele locvace cu pricina figura, deja, un viraj. Simbolic cît încape, în el se ițea popularitatea degresată de metafizici a unor îngeri estropiați în amorași, drăgălași & decorativi, fresce mentale de durduliu, străbunici de emoticoane, rozuri tombale. Și moartea a fost cîndva rococo, și industriile domesticirii au livrat corpuri angelice cu răspundere limitată – au căzut ca pielea, părul și unghiile de îndată ce au fost decuplați de la hrănitor. Cu Elegia secundă, așa a și ajuns Rilke să pară pionieresc, cînd nu e decît un moștenitor mai grijuliu. (Nevolnicia e nemernică:) spaima a fost ecarisată prima, ca de obicei.

Dacă lucrurile arată prost cînd se vorbește despre „religie” – și arată îngrozitor de prost deseori, urmînd ca exact așa să arate și răspoimîine – e și din pricina indigenței calamitante care a falimentat toate ierarhiile și spațiile intermediarului, nevăzutele, patrimoniile decapitate, tot ce nu face titlu. Apetitul angelic e, și el, în prima linie a victimelor. Așa cum scrie în prefață dl Andrei Pleșu, profesor și conducător al doctoratului aflat la originea cărții, -
„[p]înă la urmă, e vorba de o reflecție vie asupra «formelor multiple ale realului», de «condițiile de posibilitate ale unor ființe pur inteligibile», de o «ontologie a intermediarului» și o «teologie a proximității». Angelologia devine, astfel, un exercițiu exploratoriu, care vizează orizonturi largi. În definitiv, ea culminează în antropologie, definind, prin contrast, limitele naturii umane”. Contrastînd cerurile cu populația inscrutabilă de asistați angelici, Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești e într-adevăr o astfel de explorare. E atît de clar vorba despre natura umană încît tresari cînd ea te trimite angelic la natura vie în genere. E suficient să urmărești mișcările unui Clione limacina, „îngerul de mare”, pteropod arctic și infinitezimal, ca să constați că formele angelice – privite de altundeva și constituite de altă vedere – sînt cu mult mai misterioase. Respectivul organism flutură și se hrănește glacial ca și cum porțiuni de fresce bizantine, viziuni ale unei foarte diferite temperaturi, ar fi devenit premonitoriu, cîndva în preistorie, natural lichide.

Parcurgînd cu viteză de proiectile imperceptibilul naturii lor, îngerii au ocupat frontiere de cunoaștere, au animat avanposturile minților celor mai strașnice și apoi au lăsat nenumărate amintiri litigioase. Ce au în comun cercetarea științifică și teologiile, ce, o formă (și un stil) de credință, cu imperativele dubiului masificat, cu relativismele transmigratorii ale exegezei, se poate scăpa de indiferența și atacurile lor reciproce? Quid academiae et ecclesiae? Tema e deja veche pentru autor, e asumată fără stridențele colmatate la Tertulian, și de altfel primește un răspuns propriu pozitiv limpede. În generațiile de după 1989, dacă nu mă înșel, cei de o oarecare greutate care s-au îndeletnicit cel puțin episodic cu istoria religiilor au preferat fie îngerii, fie demonii, fie au ratat amîndouă domeniile, fie – caz totuși unic prin Bogdan Tătaru-Cazaban – le-au disjuns știutor solidaritatea evocată prin ideea de cădere (cu tot ce e, sînt pagini aici care lămuresc cum, antigravitațional în beatitudine). Autorul scrie, evident, despre gînditori și teme pe care le descoperise deja în vremea liceului, și e și în privința asta un exemplu: îți trebuie durată așa cum îți trebuie consecuție, rîvnă, achiziții de instrumentar și recapitulări multiple, dacă scontezi să te apropii de universuri religioase supracomplexe. Condițiile de vizibilitate a îngerilor, de pildă, la Aquinat, la Bonaventura și la Bernard de Clairvaux, „corpul asumat” al lor îi prilejuiesc o analiză meticuloasă din care reiese ce au abandonat medievalii din rezervele patristice față de (in)corporal. Ce se țese din dezbaterea interpretărilor lor e și un mod de a pricepe cum se configurează o memorie teologic-filozofică și cum își poate ea pierde, adumbri, privilegia sau lichida varii subansambluri doctrinare. Cînd îți faci ale tale problemele lor – cum este lăsat îngerul după împlinirea unei misiuni „să se «dizolve» în materia din care a fost -luat (materiam dissolvenda)”? cum intervine sastisirea de bine? cum se comportă în vizibilul pieritor corpurile indestructibile? –, răspunsurile descoperite tind să fie fertile mult dincolo de stricta preocupare angelologică. Reperăm împreună cu autorul consecințe infinit depărtate de miezul doctrinar expus aici, dar care nu par altceva decît ecou direct, ca în acest dictum tehnic, sferic, alb al lui -Ernst Jünger: „dacă există indestructibil, atunci toate distrugerile pot fi numai purificări”. (Dacă, poate.) Dar de ce nu sînt plauzibile, de pildă, multe din filmele „istorice” medievale, oricîtă reconstrucție ar furniza designerii de costume, creneluri, ceruri și arme? Pentru că birocrații fanteziei, emoționați lucrativ de reconstituire, au meșterit mult mai mult și mai bine la fațade, însă nu au luat în calcul că pe dinăuntru respectivii inși funcționau altfel. Ca să fie credibile, filmele (și deloc în ultimul rînd alte doctorate angelologice) ar fi trebuit să îi facă simțiți măcar așa cum se spune că sînt simțite membrele-fantomă. Acesta e și rostul indirect și tenace al cărții lui Bogdan Tătaru-Cazaban: să indice un corp făcut invizibil al istoriei religioase europene. Pentru asta ar fi formidabil să aibă mulți, foarte mulți cititori (cu tot cu riscul inevitabil ca cineva să intre în vreo librărie cerînd la rîndul său Corpul inginerilor…).

Ar mai fi ceva, mai indicibil. Dacă vreo formă de înțelepciune mai poate fi reliefată, sînt surprinse în această carte cîteva creste și crevase ale unei gîndiri teologice de mult apuse, dar care fusese un furnizor regal de înțelepciune. În preajma bine luminată a unor magiștri latini severi, înțelegi alături de autor că un alt nume perfect al înțelepciunii a fost, și în această parte de lume, smerenia, cu tot cu elocvențele ei căpătate ici și colo în dăruire. Că ne rămîne să ne adecvăm la imperativele ei impalpabile, cum palpabile nu i-au fost vreodată decît urmele neajustării. Că sîntem nimica toată, deși situația poate escalada. 

E îndreptățit oricine să presupună, aici, minuscule urme de subiectivitate: autorul recenziei îl cunoaște pe autorul cărții de un sfert de secol și au debutat împreună în scris, în 1997. Să lăsăm angelismului să se lipsească de orice disclaimer. 

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

****

Viața îngerească
fragment din Introducerea volumului lui Bogdan Tătaru-Cazaban, Corpul îngerilor 

Deşi modelul umanităţii restaurate este Hristos, orizontul existenţei celor ce aspiră la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la desăvîrşire este dat de felul de a fi al îngerilor: liberi de constrîngerile trupului, întotdeauna disponibili să slujească voinţei divine şi, mai ales, contemplînd neîncetat faţa lui Dumnezeu. „Întreaga Antichitate creştină“, scrie Louis Bouyer, „a înţeles vocaţia omului ca vocaţie de a participa la viaţa îngerilor, definită prin vederea lui Dumnezeu.“

Dacă a fi mereu în prezenţa Creatorului este propriu fiinţei îngerilor, viaţa spirituală, care nu are alt scop decît bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, a putut fi asimilată cu „viaţa angelică“, iar omul cu un „înger în trup“. Sensului existenţial al filozofiei antice îi corespunde idealul creştin al vieţii în orizontul modelului angelic, care însoţeşte, susţine şi stimulează ceea ce este mai profund în relația cu Dumnezeu. Origen, Antonie cel Mare, după mărturia biografului său, Sfîntul Atanasie (cca. 295-373), și Augustin (354 430), episcopul Hipponei, au ilustrat o tra-di-ție potrivit căreia oamenii mîntuiţi vor lua locul îngerilor căzuţi provocîndu-le astfel şi mai mult invidia. Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbește și el despre condiția eshatologică a omului care nu este alta decît cea îngerească, implicînd o schimbare a „modului de existență“. Dar dacă la această răsplată sînt chemaţi toţi creştinii, unii dintre ei aleg calea cea mai dreaptă şi totodată cea mai dificilă, vrînd să anticipeze încă de pe pămînt viaţa împreună cu îngerii. Despre cei mai avansaţi în ascensiunea spirituală se va spune că sînt „îngeri în trup“ sau, după expresia lui Ieronim (347-420), că „săvîrşesc pe pămînt ceea ce fac îngerii în ceruri“. Din aceste raţiuni, angelologia s-a dezvoltat de-a lungul istoriei creştinismului în cadrul teologiei vieţii monahale ca viaţă angelică, deşi trebuie să subliniem, anunţînd dezvoltările ulterioare ale temei la Meister Eckhart (1260-1328) şi Sfîntul Grigorie Palama (1296-1359), faptul că „misterul creştin este cel al înălţării umanităţii deasupra sferei îngerilor“.

Într-un manuscris cistercian al cărţii a XI-a din Moralia Sfîntului Grigorie cel Mare (540-604), corpul letrinei „Q“ este redat prin reprezentarea circulară a unui înger care binecuvîntează un monah prosternat la picioarele sale. În cealaltă mînă, îngerul ţine tăbliţa pe care se află scris numele postulantului. Miniatura ilustrează exemplar raportul dintre îngeri şi oameni în viaţa spirituală medievală, precum şi angelologia ca teologie a vieţii monahale, a cărei relevanţă filozofică priveşte sensul pe care omul îl dobîndeşte prin familiaritatea, asemănarea şi imitarea îngerilor. Mănăstirea este privită ca un „preludiu al cerului“, „poartă a cerului“ sau chiar ca paradis.“