În copilăria mică, preșcolară, ziua mea de naștere era un eveniment. Și asta pentru că mulți membri ai familiei roiau în jurul meu, fiind singura progenitură. Prin „mulți“ înțeleg mama, tata, bunicul, bunica, nașa mea și mama ei. Prea mulți, probabil.

Prea mulți și prea buni: m-au obișnuit cu atenția lor excesivă și am crezut că așa e mereu în viață, cineva se-nvîrte în jurul tău, îți cîntă-n strună și se-ngrijește de nevoile tale. Tu nu trebuie decît să fii fermecător și să nu sari calul, să nu faci vreo prostie ostentativă. Și lumea e țesută din flori albe, de genul celor care cresc prin pomi, primăvara.

Odată începută școala, am văzut că lucrurile nu stau chiar așa. Nu că mi-ar fi fost rău la școală, ci dimpotrivă: mi-a fost chiar bine, mi-am făcut prieteni și am luat note bune (știu cum sună asta). Pe scurt, m-am adaptat. Dar, așa cum spunea tatăl meu, copiii se prostesc, într-un fel, cînd ajung la școală: se văd nevoiți să renunțe la o parte din originalitatea și imaginația lor pentru a se supune unui sistem standardizat. Necesar, evident, dar, într-o mică măsură, și care uniformizează excesiv. Și care te face să vrei să fii în rîndul lumii, chiar și cînd nu e cazul.

În rîndul lumii, pe atunci, era să aduci bomboane la școală cînd era ziua ta. Numai că ziua mea pica mereu în vacanță și eram mereu frustrată din cauza asta. Nu numai pentru că nu puteam să mă perind printre rînduri cu cutia de Kandia, ci și pentru că nu puteam să am parte de „petrecerea standard“ pe care o trăiam, aceeași și oarecum alta, pe la colegele mele. Spun „colege“ pentru că, pe vremea claselor mici, eram invitată în general de fete, și mai toți ceilalți invitați erau tot fete, cu excepția, cel mult, a unui singur băiat. Fetele se îmbrăcau cu ce aveau ele mai bun, rochii și fuste pînă deasupra genunchilor și bluze în general albe și scrobite, uneori împrumutate de la mame, și luau loc în sufrageria gazdei, pe canapeaua de un pluș vag alunecos, vag strălucitor, de pe lîngă vitrină. Mama gazdei venea mereu și vorbea cu fetele, le ruga să se „servească“ cu sandvișurile cu icre, pastă de pește, cremă de brînză sau cu ouăle ori roșiile umplute. Precum și cu prăjiturelele cu creme de lămîie sau ciocolată, în straturi, home made. Muzica mergea la casetofon și era în general ABBA. Uneori (rareori), gazda avea și o lampă din aceea care-și schimba culorile dacă apăsai pe un buton, care pe atunci mi se părea fulminantă: puteam privi la ea ore întregi (habar n-aveam că acum se poate găsi la Lidl cu un preț de nimic). După cîteva sandvișuri, gazda și mama ei sculau fetele și le îndemnau la dans. Dans care se desfășura reglementar și bine circumscris pe covorul persan din sufragerie în felul următor: se făcea un fel de cerc neregulat, în care fiecare se legăna pe legea ei/lui.

E, eu, una, nu prea mă puteam bucura de asemenea petreceri, din două motive: unul (despre care am mai scris) e că nu aveam sufrageria standard; și al doilea – că ziua mea pica mereu în vacanță. Îi invitam atunci pe prietenii mei din copilărie, care, de fapt, erau mereu mai creativi și mai fun, pînă la urmă, decît cei de la școală. În sensul că ei nu urmau aceeași schemă, ne jucam de-a ce voiam fără să mîncăm sandvișuri cu icre și să ne-nghesuim cu toții pe covorul persan (pe care nu-l aveam). Dar, pe vremea aceea, conformismul conta, nu eram mulțumită și-mi doream, cu penibilă consecvență, să fiu la fel ca ceilalți.

Într-un an, cînd cred că ajunsesem prin clasa a opta, deja, ziua mea a picat, în sfîrșit, în timpul școlii. Le-am spus tuturor celor din clasă că e ziua mea, și pe unii i-am invitat, seara, la cofetărie. Cînd am ajuns la școală, în ziua cu pricina, aproape toți copiii din clasă mi-au adus flori. Îmi amintesc pînă azi cît de fericită am fost să mă simt îngropată în marea de zambile duhnind de-a dreptul a primăvară, plus lalele și narcise. După ore, le-am luat pe toate, cum am putut, și am pornit cu ele prin oraș, de pe la Unirii pînă la Romană, unde stăteam pe atunci. A fost propriul meu arc triumfal: mi se părea că toată lumea se uita la mine pe stradă și știa că e ziua mea, care, în sfîrșit, a picat în timpul școlii, și mai știa cît de importantă sînt eu, cu acea ocazie.

Mi-am adus aminte de aniversarea de atunci cu ocazia uneia recente, în care m-am simțit aproape asemănător. Dar în loc de atîtea flori am primit telefoane și mesaje de la oameni din diverse etape și straturi ale vieții. Le-am adunat pe toate în jurul meu, cumva, precum pe zambilele de altădată, m-am înconjurat și m-am înarmat cu ele, pregătindu-mă pentru o vîrstă care, în mod evident, nu mai e cea de 14 ani. Și totuși, ținîndu-le cumva pe toate în echilibru pe umerii mei, ca ntr o fabuloasă – dar de fapt simplă – jonglerie, m-am simțit ca atunci cînd mergeam pe stradă cu florile: fericită și pregătită să m-arunc în vîrtejul mai puțin strălucitor al unor ani mai înțelepți, eufemistic spus.