Cărțile lui André Scrima apărute pînă în acest moment creează un profil de autor preocupat de o tematică preponderent teologică, spirituală (sensurile apofatismului, experiența spirituală, liturghia, lectura itinerantă a Evangheliei, ospitalitatea tradițiilor, monahismul, arta sacră, credința și multe altele asemenea). Spre o bună lectură, însă, mi se pare importantă o precizare: Scrima refuză elegant încadrarea „clasică“ în breasla teologilor. În acest sens, Anca Vasiliu povestește, într-o evocare, despre răspunsul pe care obișnuia să îl dea Părintele celor care îi cereau „texte“: „Nu sînt teolog, ci monah“. Altfel spus, ceea ce este propriu lui Scrima nu este atît tematica abordată, ci mai degrabă o anumită sensibilitate, un stil de a vedea lumea și un accent care izvorăsc din asumarea unei opțiuni existențiale exclusive: aceea de a se lăsa confiscat de miracolul întîlnirii Duhului, de a-și aduna puterile pentru a le livra în totalitate atracției venite din partea polului transcendent al lumii.

Astfel, nu mai par stranii textele lui Scrima care depășesc sfera convențională a teologiei. În revista Prodromos, în manuscrise, în corespondența purtată cu un seducător talent epistolar, în interviuri, reflecții despre Heidegger și Saint-Exupéry, Malraux, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Magritte, Yves Klein sau Tarkovski se descoperă celui care, cu încăpățînare de detectiv sau de căutător de comori, scotocește bibliotecile în căutarea lor. Aceste notițe sau comentarii ale lui Scrima nu sînt doar observații conjuncturale sau alinturi erudite. Ele fac dovada unei atenții la cotloanele și nuanțele în care se pitesc adevăruri înalte cît cerul, ca și a unei dispoziții mîntuitoare de a se mira în fața miracolelor culturii – aptitudini exersate, negreșit, prin gestul monahal al „contemplației naturale“ ce descoperă constant, în lume, indiciile transcendenței.

Din această categorie de texte face parte și „Semantica unei alte întoarceri: o Poveste cu ţigani“, publicat inițial în Prodromos 6/1967 și reluat în ediția din 1996 a cărții lui L.M. Arcade, Poveste cu țigani. L.M. (Leonid Mămăligă) Arcade este el însuși un personaj puțin cunoscut publicului românesc mai nou. Figură importantă a exilului francez, inițiator al Cenaclului Neuilly, al Cenaclului Hyperion și al „Caietelor inorogului“, publică relativ puțin și doar sporadic receptat. În 1963-1964 ia naștere însă formidabila Poveste cu țigani, o carte magică, încropită din imagini nelumești despre un sat care se chinuie să iasă din strînsorile unui blestem și peste care, în final, răsare primăvara.

André Scrima vorbește despre ea, într-un text care cu greu poate fi luat drept comentariu: mai degrabă, el este o prelungire a magiei cărții, un deznodămînt al vrăjii și o lămurire binefăcătoare a mecanismului ei lăuntric. În primul rînd, dedicația articolului din Prodromos „operează o deschidere“ în care se instalează interpretarea: „Lui L.M. Arcade, pentru Matei Caragiale, Ion Barbu, V.V., S.T., precum și alți nenumiți ai Tagmei de Taină“. Vecinătatea în care este pus L.M. Arcade, Tagma de Taină la care i se recunoaște complicitatea, trimite către căutarea unui sens intim al cărții, care transcende condiția literară: este vorba despre desfășurarea unei taine. A cui? Scrima lămurește chiar de la început: a cuvîntului originar, care face să survină, concomitent, „și povestea și noima și dezlegarea“.

L.M. Arcade nu narează evenimente reale, nu reprezintă nici măcar năluci ale imaginației, ci instituie, prin cuvînt, lumea. Desigur, precizează Scrima, virtutea „hierurgică“ a cuvîntului este un loc comun, cel puțin în Răsărit. Dar tocmai din acest motiv, cartea este o lume în sine, nu o imitație a unui procedeu: meșteșugul cuvintelor de a deveni transparente (tema transparenței este frecventă la Scrima), de a nu fi în stare a „minți“ face ca fiecare operă de acest fel să fie unică, irepetabilă ca drumul inevitabil al unui destin pe care doar intelectul divin îl poate vedea împreună cu toate posibilitățile lui neactualizate.

„Noima“ poveștii, așadar, stă în inima ei, nu deasupra. Sensul pe care îl dă Scrima confruntării dintre săteni, Domnii Cavaleri și țigani ca reproducere gnostică a unei creații săvîrșite „în istorie“ prin curmarea violentă a răului nu este un adaos erudit. Abia spre final, asistînd la batjocura cavalerilor (unuia dintre ei, un țăran puternic îi fură iapa și nu mai vrea să i-o dea), cititorul se dumirește că este vorba de ratarea unei purificări, de ironia unui război, „de-a-ndoaselea“ sfînt, care aruncă lumea sub blestemul de a fi stearpă, monstruoasă, scoasă din matcă. Dimpotrivă, poate, sensurile cosmogoniilor gnostice, consemnate de istoriile religiilor, își pot afla, după lectura Poveștii, nuanțe și tîlcuri inevidente.

„Dezlegarea“ despre care vorbește Scrima marchează ieșirea paradoxală din acest univers infinit. Dar ea se petrece nu în afară, ci tot în adînc. Acolo unde cartea lui L. M. Arcade o întîlnește pe cea a lui Mateiu Caragiale și o continuă: „Acolo unde Craii asfințesc, răsare Povestea lui L.M. Arcade“. Dacă soluția din finalul cărții lui Mateiu Caragiale este înstrăinarea definitivă a lui Pantazi, cea din Poveste cu țigani este regăsirea primăvăratică a satului mîntuit, în care Axente citea, Pavel cînta, moș Nicanor, cititorul în zodii, se întoarce cu un popă mai tînăr ca să aibă comunitatea o temelie. Este recuperată astfel cumințenia, taina ființei care este „nu datina arhaică, ci dar actual, cunoaștere din inimă, în inima lucrurilor, grai anume (și chiar o anume istorie)“. Că povestea este „românească“, Scrima o spune în cîteva rînduri, chiar. Dar nu este românească în sensul unei tradiții „de cămin cultural“. Ea este astfel întrucît accesul la universalitatea sensului nu se obține decît dintr-o „situație“ anume, dintr-un colț al lumii sau dintr-un „sat“ anume. Iar acest sens, o spune povestea lui L.M. Arcade în tălmăcirea lui Scrima, este firescul întocmirii lumii, marcată de întoarcerea acasă a lui Antim și a lui Pavel.

Sensibilitatea monahală pentru detaliile semnificative, atenția îndreptată către semnele trans-cen-den-ței întipărite în textura lucrurilor și „îngrijite“ de dorul necurmat de Ceruri, abandonul în bătaia Duhului sînt poate, în lectura de mai sus, tocmai „cheile hermeneutice“ ale lui Scrima prin care, în adîncul poveștii lui L.M. Arcade, este regăsit adevărul dascălului Antim: „murmurul abia deslușit al firii, neîncetat la țară, mulțumește Domnului pentru singurul bine: acela ce nu I-l știrbește omul“.

Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Dintre cărţile publicate: City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin, Humanitas, 2014.