Dar și borcănelul de iaurt. Dar și boxa computerului. Și, de ce nu, termopanul, lada pink IKEA, lampa, grapefruitul din coșul cu legume. Toate sînt „cel mai bune“, „cele mai excepționale din lume“, „cele mai…“, sînt înconjurat de obiectele cele mai. Cămașa de pe mine este „cea mai“. De fapt, ca să spun mai exact, toate aceste obiecte care mă înconjoară au fost „cele mai“ la momentul lor. Nu-mi reînnoiesc chiar toate obiectele, orice detaliu de garderobă sau orice fier de călcat de dragul înnoirilor. Dar cred – ce cred eu? deja e certitudine a pieții, cuvîntul „cred“ e și el trecut în rîndul expirărilor generale, dar îmi rămîne credincios –, pe scurt, cred că am luat lucruri care m au ținut, mă însoțesc, puține, mărunte, tocmai pentru că am luat ce i mai bun. Sînt un fel de nostalgic – nu? – să am lampă de șase ani, scaun de nouă, pantofi de șase, ciorapi-chiloți de opt. Dar ce să fac? Au rezistat. De ce le-aș schimba? Alta este treaba cu lama de ras și cu obiectele de acest fel. Ele devin old destul de repede. Îmi dau seama că lama cu care mă rădeam acum șase luni nu mai taie ca pe vremuri, că iaurtul pe care-l adoram nu mai are fructe. Mi se fură tăișul, fructul, sau diavolul comerțului îmi taie plăcerile simple, statornice. Eu devin conspirativ, legat de produse care intră în tăvălugul gustului și dispar în cenușa istoriei. Mă trezesc că lama, de atîtea ori încercată pe bărbia mea, lipsește din galantar. Produse mai scumpe, urlate că-s cele mai bune, le iau locul. Se schimbă produsele, rămîn eu cu valorile mele, rămîn simbolurile de care trebuie să te legi: lama, nu firma, iaurtul, nu firma, pantoful, nu firma. Cu cît mă leg de firmă, cu atît firma își devoră produsul. În piață e la fel. Hipnotizat de vreo mamaie cu mărar, o dată, de două ori, mamaia îmi dă și rădăcini putrede uneori. Și, nu-i așa, este văz-văz, auz-auz, simț-simț cu mamaia cu mărar. Ce trebuie să cumpăr, acum știu, este mărarul, nu pe mamaia. Mărarul este ce caut, nu o mamaie. Lama, nu firma. Ca să nu uit, am scris.