Eugen ISTODOR | Negustori şi muşterii

Am stat și m-am gîndit privind lama de ras

Dar și borcănelul de iaurt. Dar și boxa computerului. Și, de ce nu, termopanul, lada pink IKEA, lampa, grapefruitul din coșul cu legume. Toate sînt „cel mai bune“, „cele mai excepționale din lume“, „cele mai…“, sînt înconjurat de obiectele cele mai. Cămașa de pe mine este „cea mai“. De fapt, ca să spun mai exact, toate aceste obiecte care mă înconjoară au fost „cele mai“ la momentul lor. Nu-mi reînnoiesc chiar toate obiectele, orice detaliu de garderobă sau orice fier de călcat de dragul înnoirilor. Dar cred – ce cred eu? deja e certitudine a pieții, cuvîntul „cred“ e și el trecut în rîndul expirărilor generale, dar îmi rămîne credincios –, pe scurt, cred că am luat lucruri care m au ținut, mă însoțesc, puține, mărunte, tocmai pentru că am luat ce i mai bun. Sînt un fel de nostalgic – nu? – să am lampă de șase ani, scaun de nouă, pantofi de șase, ciorapi-chiloți de opt. Dar ce să fac? Au rezistat. De ce le-aș schimba? Alta este treaba cu lama de ras și cu obiectele de acest fel. Ele devin old destul de repede. Îmi dau seama că lama cu care mă rădeam acum șase luni nu mai taie ca pe vremuri, că iaurtul pe care-l adoram nu mai are fructe. Mi se fură tăișul, fructul, sau diavolul comerțului îmi taie plăcerile simple, statornice. Eu devin conspirativ, legat de produse care intră în tăvălugul gustului și dispar în cenușa istoriei. Mă trezesc că lama, de atîtea ori încercată pe bărbia mea, lipsește din galantar. Produse mai scumpe, urlate că-s cele mai bune, le iau locul. Se schimbă produsele, rămîn eu cu valorile mele, rămîn simbolurile de care trebuie să te legi: lama, nu firma, iaurtul, nu firma, pantoful, nu firma. Cu cît mă leg de firmă, cu atît firma își devoră produsul. În piață e la fel. Hipnotizat de vreo mamaie cu mărar, o dată, de două ori, mamaia îmi dă și rădăcini putrede uneori. Și, nu-i așa, este văz-văz, auz-auz, simț-simț cu mamaia cu mărar. Ce trebuie să cumpăr, acum știu, este mărarul, nu pe mamaia. Mărarul este ce caut, nu o mamaie. Lama, nu firma. Ca să nu uit, am scris.


0 comentarii 858 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 625, 11-17 februarie 2016

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI