În Malta, la Mount St Joseph Retreat House, unde fusesem la o conferință, cum povesteam deja, am rămas o zi după ce majoritatea participanților au plecat. Locul era paradiziac, în special ziua: vegetația mediteraneană, priveliștea spre locuri de vizitat din jur ce păreau inepuizabile, bazinul cu pești și o uriașă țestoasă, precum și cele două pisici contribuiau la senzația asta. Noaptea, însă, era altceva. Mai ales cînd mi s-a spus că rămîn singură acolo, cu excepția iezuiților de la etaj, unde era, de fapt, o mînăstire, nu mi-a picat deloc confortabil. M-am plimbat prin parterul pustiu al stabilimentului, închizînd ușile și ferestrele diverselor camere părăsite, și aducîndu-mi aminte de noaptea dintr-o pensiune de pe lîngă Oradea, aproape de graniță, unde în față începea pur și simplu neantul, iar singurul locuitor al încăperii cu multe cotloane era un păianjen uriaș. M-am „întreținut“ cu cele trei automate care, toate, s-au înțeles să-mi dea numai produse prohibite, după regulile de bun-simț ale oricărei alimentații: chips-uri cu ceapă, cu bacon, biscuiți cu vișine (?). Pînă am adormit, trezită de vreo două bufnituri pe la 6 dimineața, deși știam că nu mai e nimeni cu mine în clădire, pe două etaje.

A doua zi de dimineață, ca-n filmele de groază clasice, toate cele își reintraseră în ordinea lor firească: locul viermuia de oameni care mărșăluiau, cuminți, spre conferința lor, care înlocuia conferința noastră. Aceleași gesturi, același mic dejun, aceeași pauză de cafea cu fix aceleași prăjiturele, aceeași sală cu proiector. Doar că alți oameni, alt subiect. Desigur, relativizarea asta e nesănătoasă și nu duce niciunde. Fiecare lucru își are importanța lui, păstrînd proporțiile. Numai că nu am putut să nu am, iarăși, precum în alte călătorii în străinătate cu diverse burse, sentimentul de invizibilitate. Cînd ești înconjurat de oameni, chiar mulțimi, dar între tine și ei parcă se pune un zid, dincolo de care tu-i poți vedea, dar ei pe tine, nu. Și dincolo de care nu trece căldura umană: tu le zîmbești și ai vrea să-ți răspundă, dar se întîmplă foarte rar sau niciodată. Tu ai vrea să le poți întinde o mînă și ei să ți-o strîngă, așa cum se întîmplase, în Santiago de Chile, în metrou, cu o fată care cînta, iar în final pasagerii nu numai că îi dăduseră bani, dar o și îmbrățișaseră. Dar asta fusese o excepție.

Am mers, cu organizatorul conferinței încheiate, în capitală, în La Valetta. Ne am înțeles foarte bine, în mașină el mi-a povestit toate acele lucruri pe care obișnuiam să le extrag de la locuitorii satelor europene, unde făceam interviuri, cu ce se ocupă oamenii pe acolo, ce merge, elemente de istorie. Vorbind cu el, un om binevoitor, am avut senzația pe care o am, mai de fiecare dată prin călătorii, în conversații: că poți vorbi cu interlocutorii tăi, dar pînă la un punct. Cînd simți că ai putea trece la chestiuni profunde, „adevărate“, că ai putea strecura o părere reală, să spui chiar ce crezi, celălalt se retrage, discret, dar eficient.

Așa că mai bine nu spui mare lucru, te bucuri de ce poți face și admiri peisajul. În Malta totul era fermecător, chiar prea fermecător aș putea spune. Am avut, pe alocuri, senzația ciudată (și, probabil, aiurea) că vizitez un Disneyland al locurilor istorice, în care, da, clădirile sînt vechi, istoria te năpădește, dar totul e prea drăgălaș, prea idilic. Parcă-mi lipsea, din cînd în cînd, ceva mai frust. Asta poate și pentru că partea comercială era copleșitoare, fiindcă Malta trăiește, în cea mai mare parte, din turism: erau, realmente, prăvălie lîngă prăvălie, și cu toții te trăgeau de mînecă să cumperi ceva, să încerci. Nu era atît de scump ca-n alte țări europene, și mai peste tot era ispititor. Cred că, în mare parte, datorită amestecului extraordinar de neamuri, care fac din Malta un loc cu adevărat global. Chiar trăiești sentimentul universalului acolo. Și, cumva, al familiarului, pentru că am găsit și trăsături comune: sînt asemănători cu noi, prin ce spun că valorizează – pun familia pe primul plan și le place viața bună.

Senzația de „drăgălaș“ m-a părăsit, însă, cînd am vizitat Catedrala Sf. Ioan din La Valetta și am privit tabloul lui Caravaggio cu tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul. Acolo, totul era pur și simplu impresionant. Ca și (dar, desigur, în alt fel) atunci cînd am vizitat cetatea Mdina, într-o noapte înstelată la propriu.

Întoarsă la Mount St Joseph Retreat House, la ora prînzului, mi s-a pus masa într-o încăpere mică, separată. În fața mușamalei gri, cu pătrățele, precum cea a bunicii, la masă mai era cineva. O doamnă mică, mică de tot. În termeni incorecți politic: o pitică. Noi două eram singurele care nu făceau parte din grupurile organizate ale vreunei conferințe. Așa că ne-au pus împreună la masă, eu – uriașă (cel puțin în contextul ăsta așa mă simțeam) și ea – minusculă. În fața cîte unei budinci de macaroane.

Foto: wikimedia commons