Ferice de oamenii ordonați și dotați cu simțul „puținului”. Oameni pentru care un birou lung, lat, gol și lucios, pe care-și așază, mîndri, strict propriul laptop într-un colț, e o bucurie. Pentru care o încăpere uriașă, cu parchet sobru pe jos, fără covor, cu o canapea firavă, de două persoane, într-un colț, o măsuță joasă și, eventual, un televizor, e raiul de pe lume. Oamenii spațiilor deschise și goale, oamenii care nu se tem de gol. Din nefericire, nu fac parte din categoria lor. (Spun din „nefericire”, dar, în sinea mea, nu mi se pare chiar așa o nefericire.) Ci, dimpotrivă, din categoria oamenilor mici, înghesuiți și burdușiți. Pentru care spațiul, oricît de promițător, nu poate fi niciodată suficient de încăpător pentru mobila, cărțile, jucăriile, hainele și obiectele fără număr ale unor asemenea oameni. Oameni pentru care golul e moarte. Iar viața, în contrapondere, e o îngrămădire, o aglomerare pestriță de obiecte nu neapărat asortate între ele, nici adecvate spațiului din care fac parte, ci cu valoare afectivă și mai puțin estetică pentru proprietarul lor.

Persoane pentru care trecutul nu trece niciodată, ci persistă în jurul lor sub forma unui turn, a unui tort sau măcar a unui sandviș. Un turn care s-a înălțat din diversele momente intense în care persoana în cauză s-a străduit să construiască ceva. Construcțiile nu i-au ieșit în totalitate, de fapt nu i-au ieșit unitar: a izbutit doar să creeze straturi de aproape aceeași structură și culoare, dar care nu au dus la ceva, în mod special. Doar s-au acumulat acolo, transformîndu-se în cărămizi. Cărămizi care au alcătuit turnul pestriț despre care pomeneam.

Varianta B este cea a tortului: mai puțin impresionant decît turnul, acesta are doar două straturi, cu cremă la mijloc. Mai moi amîndouă. În fiecare s a acumulat un amalgam de trăiri, afecte și frustrări, din care nu a mai rămas nimic distinct, dar componentele lui nici nu au dispărut cu totul: s-au contopit în pasta devenită clisoasă a blatului și au devenit lipicioase la intersecția acestuia cu crema prea dulce. Frișca de deasupra ce-l mai salvează, dar asta doar pînă cînd nu începe și ea să se scurgă, odată cu fructele din dotare, inundînd platoul cîndva maiestuos pe care stătea.

Varianta viață-sandviș pare mai colorată și mai vioaie. Un sandviș poate fi mai picant, cu un amestec de ingrediente proaspete, identificabile, care nu se contopesc între ele (decît dacă-l înecăm într-un sos de maioneză care-i omoară gustul și face totul irecognoscibil), ci își păstrează identitatea aproape neștirbită. Problema e că sandvișul îl înfuleci repede, cu sau fără maioneză, și praful se alege urgent și din vioiul salam pepperoni al încercărilor aventuroase, din mai monotona mozarella a rutinei zilnice, din șvaițerul actelor ratate, din ardeiul iute al pasiunilor scurte și insolite.

Trecut care (ca să ne-ntoarcem de unde-am plecat) se contopește, ades, cu prezentul sub forma unor teancuri-teancuri care ne-nconjoară unde ne e lumea mai dragă. În cazul meu, pe jos, prin casă, cărți adunate în grămezile as-pi-ra-țiilor mele parțial sau deloc împlinite, al preocupărilor mele intelectuale, desigur, dintr-un moment sau altul: multe de cultură populară și consum, care ne învață ce, cît și de ce consumăm și devenim dependenți de fleacuri; la fel de multe de iubire, care ne sfătuiesc cum să conștientizăm diferențele dintre sexe și cum să manipulăm lucrurile ca să „punem mîna pe un bărbat”, femei fiind, dar și cum să ne găsim sufletul-pereche conectîndu-ne la tainele universului și lă-sîndu-ne pradă energiilor. Printre care se mai strecoară, din fericire, și cărți ale altor timpuri, mai serioase sau mai simandicoase, precum cele de teoria literaturii sau de civilizație, pur și simplu, din colecțiile de la Univers sau Meridiane de altădată, din care aflăm, de pildă, cum e cu metafora vie, de ce retorica e în declin și cum stăm cu frica în Occident. Ori altele de jurnalism, cursuri de comunicare și rețete pentru a scrie concis, obiectiv și pe-nțelesul tuturor – semne ale unei meserii în care ai trăit, ai sperat și pe care a luat-o „ușor” valul spre alte țărmuri.

Așa aș zice dacă aș fi poetică. Dar cum nu sînt, spun că toate acestea, păstrate nu doar în mințile noastre, ci, în cazul unora (al celor cu chenofobie, exces de afectivitate mică și nenecesară, și incapabili de uitare), chiar în spațiul din jurul nostru, sînt într-adevăr dovezi palpabile ale vieții noastre (și, în cazul meu, ale părinților și bunicilor noștri), ale aspirațiilor, sentimentelor, încercărilor și, uneori, chiar realizărilor noastre. E ca și cum am trăi în propriul nostru creier amestecat cu inimă sau, mai terre à terre, în propriul nostru computer, din care nimeni niciodată nu a dat delete folder-ului Trash (da, știu, e nevoie de o mulțime de hard disk-uri externe cu memorii grozave). În tot acest trecut prezent cu iz de viitor și alură de tomberon, depozit, dar și playground, ne chinuim să ne urnim cochilia de melc spre restul vieții noastre care ne așteaptă, glorios, înainte.

Foto: flickr, Nicola Sap de Mitri