Din nou, despre proiectul de educație parentală, propus de Ministerul Educației și retras din dezbaterea publică, imediat ce s-au supărat Patriarhia, susținătorii familiei tradiționale și, mai nou, Academia Română. Sigur, sînt multe de spus despre greșelile pe care le-a făcut ministerul în prezentarea acestui proiect, greșeli despre care am mai vorbit într-un articol anterior: educația parentală este un subiect sensibil, care trebuie tratat cu multă prudență, mai ales atunci cînd pui în discuție principii și teme de educație europene, distincte de orizontul curent al legislației autohtone. Ceea ce propunea ministerul era un dialog pe marginea educației parentale moderne. Dar cum a început instituția acest dialog? Certîndu-i pe părinți că au viziuni retrograde asupra familiei și înscriindu-i, din oficiu, la ore de educație. Poate că au date care confirmă această concluzie, poate că așa spun statisticile, dar educația nu poate fi „obligatorie“ pentru un adult. El poate fi doar atenționat, prin lege, să respecte puncte de vedere diferite de ale lui. (E ca și în cazul unei campanii de promovare a vaccinării copiilor. Pentru ca o asemenea campanie să aibă succes, nu începi prin a-i ocărî pe părinți că nu au cunoștințe de microbiologie, virusologie, boli infecțioase etc. Le aduci doar multiple argumente medicale, științifice, despre efectele nevaccinării.) Fapt e că, prin inadecvata abordare a ministerului, s-au dus pe apa sîmbetei substanțiale prilejuri de a discuta despre o sumedenie de probleme grave cu care se confruntă educația românească de azi: prejudecățile, igiena precară, sănătatea și mai precară, promiscuitatea, violența, abuzurile etc.

Dar să revenim la protestul Academiei Române, un exemplu masiv de „încremenire în proiect“, de discurs blocat în ventricule. Iată cîteva citate: „Proiectul Ministerului Educaţiei Naţionale (…) presupune o educaţie uniformă a copiilor, fără diferenţe de sex, de particularităţi antropologice şi psihologice, de mediu comunitar (rural, urban), etnic. Proiectul echivalează cu o încercare, asemănătoare celor din statele cu regimuri totalitare internaţionaliste sau globaliste, de obţinere a ceea ce s-a numit mereu «omul nou», fără familie, fără naţionalitate, fără ţară, fără identitate. În anul Centenarului Marii Uniri a românilor, cînd se face şi bilanţul realizărilor de excepţie ale românilor, educaţi în spiritul tradiţiilor noastre, renunţarea la aceste tradiţii ar însemna un act de trădare naţională.“ Concluziile stranii trase de Academie sînt deci următoarele: 1) că educația pentru toleranță față de diversitate uniformizează și ne transformă copiii în asexuali ori hermafrodiți; 2) că educația românească tradițională este, din principiu, un model pentru civilizația europeană și 3) dacă te pregătești să devii cetățean al Europei (așa cum, de altfel, singuri am vrut-o, nu ne-a obligat nimeni), uiți să cînți doine și să dansezi „Călușarii“. Această mostră de „înțelepciune“ vine, nici mai mult, nici mai puțin, de la floarea intelectualității românești, Academia! Din acest protest al prestigioasei instituții nu putea lipsi ideea complotului subtil pus la cale de „agenturile străine“: „Faptul că Strategia amintită a fost precedată de numeroase cercetări, făcute de instituţii internaţionale şi ONG-uri, cu fonduri private străine, nu îndreptăţeşte cu nimic ridicarea ei la nivel de «strategie naţională» a României. Acceptarea ei ar însemna dublarea învăţămîntului tradiţional cu unul susținut de instituţii străine, finanţate de Statul Român, cu sume imense, care ar putea fi destinate unor obiective stringente de igienizare, eficientizare și bună administrare a școlilor. În plus, introducerea amintitei Strategii ar agrava şi mai mult situaţia disperată a copiilor fără părinţi, care ar urma să fie educați într-un spirit inadecvat nevoilor noastre sociale.“ Cu alte cuvinte, să nu vină străinii să ne învețe pe noi ce avem de făcut, că știm mai bine. Și să nu aruncăm banii pe proiecte venite din afară, căci noi avem de apărat „sărăcia și nevoile și neamul“. Iar străinii să nu le mai umple capul cu prostii copiilor noștri abandonați de părinți: or fi ei nehrăniți, fără educație, fără bani de haine, dar vor păstra tradițiile noastre „milenare“. Cu o asemenea poziție, cu călcîiul înfipt în pămîntul dacic și caninii țintind jugulara „străinului“, e dificil de dus un dialog.

Cum spuneam, e păcat că ideea unui sprijin în educația parentală, sprijin acordat de oameni pregătiți și responsabili, este, practic, abandonată. Și părinții, și copiii au nevoi, întrebări, nedumeriri, dorințe cu mult mai diverse, cu mult mai urgente și mai importante decît sărăcia asta de dezbatere publică pusă pe tapet de un minister stîngaci și de „opozanți“ tradiționaliști, „acoperiți“ de prestigiul Academiei Române… 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: wikimedia commons