Un savant belgian pe nume Lambert Adolphe Jacques Quetelet, pasionat de studiul condiţiilor sociale, a publicat în 1835 o carte intitulată Tratat despre om şi despre dezvoltarea facultăţilor sale, în care a „brevetat“ un personaj remarcabil: l’homme moyen, omul mediu, speculînd despre acesta că, „dacă vreun individ din oricare etapă a civilizaţiei ar poseda toate calităţile omului mediu, atunci el ar fi întruchiparea a tot ce înseamnă minunat, bun sau frumos“.

Această formidabilă expansiune a profilului omului mediu este, dacă doriţi, chintesenţa tiraniei pe care o exercită tabieturile, preferinţele şi idiosincrasiile păturii medii actuale asupra societăţii, încorporarea lor în propria viaţă fiind echivalată, de cei ce vor să facă parte din ea, cu transsubstanţierea într-o specie superioară. Este vorba de o tendinţă spre omogenitate în spatele căreia mărşăluiesc disciplinate regimente de cetăţeni cu o gîndire uniformă, instrumente anonime şi involuntare ale unui amplu proces de anchilozare socială prin integrare sau excludere, excluderea fiind dureros resimţită de cei ce nu-şi permit luxul de a adopta o atitudine de frondă sau cărora nici nu le trece prin cap aşa ceva. Mulţi tineri, pe fondul instabilităţii sociale şi confruntaţi cu semnele unui viitor cenuşiu, decid să se integreze în societate şi să suporte, oricare ar fi, toate consecinţele. Aici intră lupta oarbă, încăpăţî-nată şi stupidă care, împotriva oricărui raţionament, se duce pentru a intra „în rîndul lumii“, cu costuri materiale, afective, psihice şi spirituale uriaşe.

În registrul simbolistic al omului mediu contemporan, apartamentul acordă necondiţionat un statut ferm şi abilităţi sine qua non supravieţuirii în zisa junglă de beton (impersonală şi rece), motiv pentru care se impune, în ochii celor aflaţi în căutarea unui punct arhimedic pe care să-şi sprijine însemnătatea propriei fiinţe sau în ochii celor deznădăjduiţi de contrastul existent între valoarea nepreţuită a vieţii umane, cum e stipulată în teorie, şi preţul extrem de scăzut la care îşi pot „valorifica“ atuurile dobîndite în viaţă pe piaţa muncii, drept unul din bunurile cele mai preţioase pe care aceştia le revendică, în numele apartenenţei la o clasă cu ale cărei gusturi şi valori vor să se identifice.

Nu ştiu cît exagerez insinuînd că, pentru unele persoane, achiziţia unui apartament rămîne cheia de boltă a tuturor realizărilor, cea care dă o veritabilă dimensiune ontologică vieţii celui care se învredniceşte cu calitatea de „proprietar“. Dacă aşa stau lucrurile, e crud şi trist.

Persoanele care au primit/moştenit o locuinţă de la părinţi/rude nu vor înţelege niciodată complet chinurile şi sacrificiile la care cineva, aflat pe cont propriu, se expune pentru a-l obţine, nici sentimentul de frustrare şi neîmplinire pe care i-l poate procura absenţa acestuia. Cauzele, înşelătoare sau reale, sînt multiple.

Imaginea desfătătoare a locuinţei – simbol suav, graţie reclamelor, al confortului modern, al armoniei familiale şi al fericirii casnice – înlocuieşte percepţia obiectului real, făcînd-o, în acelaşi timp, foarte palpabilă, credibilă şi accesibilă, încît mulţi tineri, aflaţi la început de drum, visează cu ochii deschişi cum numai posesia apartamentului – aflat la o distanţă de un banal drum la bancă şi cîteva semnături – le-ar putea facilita accesul la liniştea şi împlinirea sufletească pe care le caută.

Aceste semnături, de altfel, au şi ele rolul lor. Satisfacţia de a-şi pune numele pe documente personale importante dezvăluie unora voluptăţi rafinate, fiind biletele de intrare în lumea tînjită a maturităţii şi responsabilităţii, care angajează individul pe drumul auster al celor ce şi iau viaţa în propriile mîini şi o frămîntă cu pricepere. Într-un avînt naiv, prinşi în vîltoarea unui curent de un optimism exacerbat, ei îşi pun viitorul gaj pentru obţinerea unor împrumuturi halucinante. Nimic nu pare a le sta în cale în făurirea viselor, sînt animaţi de o excitaţie febrilă, la care portretul generos pe care şi-l zugrăvesc în minte contribuie din plin: acum trăiesc prima poveste de iubire adevărată, el/ea nu mai e un puşti / o puştoaică dependent(ă) de părinţi, dimpotrivă, e pe picioarele sale, are un job, un salariu, ia decizii, îşi planifică viitorul, poftim, face rate la bancă, la fel ca toţi oamenii serioşi din lume care vor să şi facă un rost.

Totul durează exact cît creierul e vascularizat de acest dans emoţional al sentimentelor unei imaginaţii euforice, prea puţin pătrunsă de provocările ce vor urma peste cîţiva ani, cînd versiunea demo din reclame va expira, lăsînd locul unei realităţi implacabile şi nemiloase.

Am întîlnit mult prea des întrebarea dacă „mi-am luat casă“ ca să nu conştientizez că ea constituie o preocupare de prim ordin. Moştenită şi încurajată pe filiera parentală. În cazul meu, şi nu sînt un caz izolat, părinţii mă împingeau de la spate să îmi „iau casă“. Locuinţa reprezenta, pentru ei, o investiţie sigură, dar, mai presus de orice, era ceva al meu şi doar al meu. Aveam şi eu „casa mea“. Toată lumea îşi cumpără casă, era unul din argumentele lor imbatabile. Uite, acum se dă credit doar cu buletinul, era altă replică din perioada isteriei imobiliare de acum zece ani. Nici o raţiune nu stătea în calea faptului că pot primi credit cu buletinul sau că o grămadă de oameni sînt cuprinşi de mania incontrolabilă a achiziţiei unui imobil, nici chiar aceea că, atunci, o garsonieră costa 70.000 de euro. Degeaba le explicam că pot împrumuta cu buletinul un milion de euro, că acei bani trebuiau returnaţi, cu tot cu dobîndă, în maximum 30 de ani, ceea ce era imposibil din salariul pe care îl am. Refuzul obstinat de a mă aşeza la casa mea mă plasa în rîndul celor cărora Dumnezeu le lua brusc minţile. Şi era păcat că mă încăpăţînam ca un catîr, fiindcă nu pentru ei cumpăram „casa aia“, ci pentru mine. Ei, de bine, de rău, aveau unde să stea şi, dacă mă hotăram, aveau să mă ajute şi cu bani, numai să mă hotărăsc odată. Numai că nebunul voia să stea cu chirie, nu voia nici un ban de la ei şi pace. Mîhnire mare pe capul lor!

(O precizare: lucrînd în armată, primeam o sumă de bani, numită „compensaţia de chirie“, pe care aş fi pierdut-o în clipa în care aş fi achiziţionat un apartament cu împrumut de la bancă. Acesta a fost unul din motivele pentru care, de la început, am hotărît fie să îmi cumpăr casă cînd voi avea toţi banii, fie să stau cu chirie pînă voi ieşi la pensie. Tertium non datur.)

Anul trecut, la 38 de ani, mi-am cumpărat apartament. Fără a trece pe la bancă, deoarece nu sînt un fan al lor. Şi, fiindcă sînt proprietar, o să continui cu o afirmaţie care, fără a fi adevărul imuabil al vreunui savant, aş lipi-o, dacă aş putea, în interiorul cutiei craniene a oricărui năpîrstoc care se îndoapă cu clişee semidigerate de alte minţi searbede: dacă X nu are apartament, nu e din pricină că se complace în starea în care se află, că nu are respect pentru sine sau că nu are ambiţie, nu înseamnă că nu şi-a stors creierul în fel şi chip, nu înseamnă deloc că e prost sau inadaptat social şi cu atît mai puţin nu înseamnă că nu îşi doreşte mai mult de la viaţă, cum ar fi să trăiască într-o cutie din beton de 60 mp, care să fie a lui.

Cele de mai sus le gîndeam încă de cînd locuiam cu chirie într-o garsonieră cu o bucătărie inutilizabilă, de pe pereţii căreia cădea tencuiala – ulterior, un an de zile locuind într-un dormitor imens dintr-o unitate militară – şi, uneori, mă bănuiesc în secret că am dorit să cumpăr un apartament numai pentru a putea spune toate astea cu voce tare şi în deplină legitimitate de „proprietar“. Sau, cum ar zice protagonistul din Pianul mecanic al lui Vonnegut, pur şi simplu „ca să se ştie“.

Îndemnurile heirupiste şi moraliste de pus osul la treabă pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa, rostite cu dispreţul condescendent al celor care habar nu au ce înseamnă să munceşti pe un salariu modest, arată cît de puţin ne înţelegem unii pe alţii şi cît de eronat funcţionează filtrele pe care le aplicăm în detectarea realităţii înconjurătoare. Cedăm ispitelor reducţionismului comod, făuritor de scheme simpliste, ne călăuzim după tipare învechite, dar bine plantate în subconştient, luăm calupuri de oameni pe care-i cunoaştem superficial sau deloc şi îi plasăm în cutiuţe dinainte pregătite, cu etichete frumos scrijelite deasupra, fără a le da prilejul să se justifice sau să-şi susţină punctul de vedere, apoi noi înşine ne trezim că sîntem neînţeleşi şi protestăm revoltaţi că nimeni nu ascultă ce avem de spus. Să nu ne pitim după deget, prea puţin ne interesează cine sînt ceilalţi, vrem doar să se ştie cine sîntem noi. Cînd facem calcule, preferăm să jonglăm cu indivizi cărora le răpim din start identitatea atribuindu-le, în virtutea unor aparenţe, valenţe peste care, de dragul judecăţii noastre infailibile, ar face bine să-şi suprapună caracterul şi comportamentul, ca să nu ne dea cu virgulă.

Altfel, ce să zic, e drăguţ să ai propria casă. Dar, în ce mă priveşte, e drăguţ (şi) pentru că, în felul acesta, îmi dă posibilitatea să contracarez gîndirea şleampătă a acelor năpîrstoci deveniţi sclavii doctrinei ce echivalează reuşita şi împlinirea în viaţă preponderent cu accesul la confortul material şi care fac din această excrescenţă naturală crescută pe corpul societăţii – locuinţa – un trademark al respectabilităţii cetăţeneşti.

E o necesitate să ai un loc unde să dormi fără grijă, unde să nu ţi se îngrădească dreptul la intimitate, dar nu e o necesitate să îţi pui, dacă nu pielea la proţap, atunci o porţiune consistentă din viitorul propriu doar pentru a avea o locuinţă a ta. Mai ales cînd societatea îţi pune beţe în roate la fiecare pas şi ai spune că scoate profit din fiecare încercare zădărnicită a locuitorilor ei de a se simţi relaxaţi în propria ţară. Această boală de a te „stabili la casa ta“ e o pandemie care a infestat mentalul colectiv al românilor cu un soi de panaceu al confirmării că ai intrat în rîndul lumii.

O asemenea mentalitate e complet distructivă pentru cine o îmbrăţişează. Pentru că individualitatea nu e mai puţin pregnantă dacă nu ai locuinţa ta şi părerea unui om nu contează în funcţie de actul de proprietate asupra unor metri pătraţi dintr-un imobil. Iar dacă „lumea“ gîndeşte şi vede situaţia alt-fel, să facă bine să-şi renoveze mansarda şi să-şi schimbe ochelarii de gloabă!

Altfel, ajungem mai rău ca Akaki Akakievici din povestioara lui Gogol, înnebunim nu doar dacă pierdem ceva pentru care sacrificăm economiile de-o viaţă, dar o luăm pe arătură pentru ceva ce nu am avut, fără de care putem trăi bine-mersi, dar pe care ni-l dorim doar fiindcă toată lumea pare să şi-l dorească.

A trăi înseamnă muuult mai mult. 

Mihnea Rudoiu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Dear Darlin’ Namor (Editura Tracus Arte, 2014).

Foto: wikimedia commons