Sîntem, cred, într-o situaţie în care toate soluţiile sînt proaste. Cum ar spune patronul nostru al tuturor, domnul Ion Luca Caragiale, „din această dilemă nu putem ieşi“. Şi asta pentru că, pentru ceea ce se întîmplă în stradă, toată lumea are diferite grade de vinovăţie.

Primul vinovat este preşedintele ţării. S-a trezit, pentru a mia oară, sub papucul propriei „spontaneităţi“: a aprins, cu ambîţ, fitilul răzmeriţei, ciorovăindu-se de pomană cu unul din puţinii oameni pe care trebuia să-i respecte pentru ceea ce fac, dacă amorul său pentru hărnicie, eficienţă şi reformă e sincer: doctorul Raed Arafat. A pus mîna pe telefon, a intrat în direct într-o emisiune de televiziune şi a dat cu bîta-n baltă. În pasul doi, a dat cu tifla în populaţie, retrăgînd o lege pe care tocmai o sprijinise. Un fel de a spune că, dacă prostimea nu pricepe, n-are decît să se descurce. Noi, preşedintele, îi întoarcem spatele. Aş putea să dau vina niţeluş şi pe consilierii dlui Băsescu. Dar care consilieri? Omul face, oricum, ce pofteşte. Fără „gîndul de pe urmă“, fără tact, fără stil.

Al doilea vinovat e guvernul. În ce mă priveşte, cred în onestitatea şi buna intenţie a dlui Boc, dar nu mă pot abţine să nu observ modestia înzestrării sale politice şi administrative. Conduce ţara ca pe un tîrg de provincie, nu iese în lume, se manifestă monoton şi previzibil, ca un agricultor la cosit. Nu se înţelege după ce criterii şi-a alcătuit echipa. Nu se înţelege de ce, în loc să caute – dată fiind criza generală – experţi de prim rang, tehnicieni cu experienţă şi performanţă demonstrabile, domnia sa convoacă în posturi-cheie tot soiul de anonimi inepţi.

Al treilea vinovat este blocul partidelor de opoziţie, care reuşeşte să piardă procente într-un moment în care şi dacă nu faci nimic poţi cîştiga uşor pe greşeala adversarului. Neconvingători, incapabili să propună un program politic mai lung de patru silabe („Jos Bă-ses-cu!“), ei au contribuit la lehamitea de politică cam tot atît cît cei de la putere. Perspectiva de a o înlocui pe Tanda cu Manda nu e atrăgătoare pentru nimeni. Iar eforturile USL de a capitaliza revolta stradală sînt jenante.

Vinovatul numărul patru: presa agitatorică. De multă vreme, publicul cititor şi telespectator e ţinut, zi de zi, într-un sos de dezastru şi teroare, născător de nevroze. Informaţia şi spiritul critic (pentru care există, slavă Domnului, destulă marfă) sînt înlocuite cu ieremiada cruntă, cu imageria horror, cu retorica apocaliptică. Seară de seară, mici grupuri de bocitoare – care nu par s-o ducă prea rău – oficiază parastase belicoase în jurul ideii de dictatură. Rezultatul: protestatarii nu au o agendă clară, bine articulată, pentru că li s-a livrat deja una, gata făcută: „Jos dictatura!“ „Băsescu-Ceauşescu“ etc. Or, una e să spui cuiva: „Eşti bolnav, eşti anemic, ai nevoie de tratament!“, alta e să-i spui: „Eşti pe moarte! Tocmai ţi s-a înfipt un cuţit în spate! Eşti înconjurat de asasini!“. Primul mesaj te mobilizează, al doilea te disperă. Iar pentru disperare nu există soluţii.

Vinovatul numărul cinci: contextul. Mulţi fac ce văd la televizor. Primăvara arabă, indignaţii spanioli, incendiatorii de la Londra, răzvrătiţii furioşi din Grecia, Occupy Wall Street, protestele cu zeci de mii de oameni de la Bruxelles – toate aceste manifestări explozive, abundent prezentate, comentate, apărate ideologic de cohorte întregi de insurgenţi de bibliotecă, devin modele. Să facem şi noi aşa! Să intrăm în rîndul lumii! Să ne jucăm puţin de-a anarhia! Evident, la scara noastră dîmboviţeană: ieşind pe stradă nu cu zecile de mii, ci cu sutele şi luptînd pentru idealuri foarte amestecate: de la „libertate“ la arestarea lui Mitică Dragomir, de la schimbarea numelui „Smurd“ în „Arafat“ la eliminarea taxei auto şi la demisia Guvernului. Unii arată caricaturi „rele“, alţii dau cu pietre, alţii dau foc unor poze de politicieni, alţii stau cuminţi, sătui, pe bună dreptate, de sărăcie şi balamuc instituţional. Ici-colo cîte un copil ţinut pe umeri, cîte un „revoluţionar“ care simte că s-a sacrificat degeaba, cîte un politician confuz, sperînd să fie luat în braţe de popor.

Ce nu se spune: că nu doar România are probleme, ci planeta, că nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decît cu riscul de a înrăutăţi situaţia, că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat. Nimeni nu ştie care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorinţelor străzii. USL? Haos? Salvator providenţial?

Un lucru e cert. Cei care prin pieţe sau la televizor se luptă cu „dictatura“ nu suportă să fie contrazişi. Dacă strigi – cum a încercat un euforic – că nu vrei să cadă guvernul, mănînci bătaie. Aşa se trece de la dictatura burghezo-moşierească la dictatura proletariatului. 

P.S. Nu credeam să ajung s-o spun: dar domnul Ponta se comportă, de cîteva zile, ceva mai raţional decît confratele său liberal, aflat în transă oratorică. Care va să zică se poate…