Cu riscul de a aduce in discutie un truism, nu mi se pare ca cele doua tipuri de iubire sunt categorii comparabile. Distinctia pertinenta mi se pare a fi de fapt intre „iubirea concreta” si „iubirea abstracta”, nu intre „iubirea concreta” si „iubirea absoluta”/”iubirea absolutului”.

Iubirea este singura „metoda” (in afara de varianta initiatica a mortii si reinvierii – Orfeu, Iisus) cunoscuta omului pentru a experimenta absolutul. Este in firea noastra sa cautam absolutul si este in natura absolutului sa ne eludeze, sa fie un echilibru precar (deoarece in universul cunoscut de noi creatia e nu precedata, ci generata de haos, iar atingerea absolutului si „mentinerea lui” ar eluda, contrazice si bloca esenta acestui univers, transformarea)

Superba iubire absoluta pe care misticii o practica este tot o forma de obsesivitate, o aducere la paroxism a simturilor pentru atingerea extazului mistic. Iubirea „abstracta” se va manifesta ca un catalizator similar (nu va avea nevoie de pauze si „sigurante”, poate functiona perpetuu, continuu si... poetic ) daca „obiectul iubirii” se afla la distanta, daca este, pur si simplu, imaginar sau daca cel ce iubieste este prea timid sa isi faca sentimentele cunoscute - atata vreme cat sentimentul nu e tarat in concret prin marturisire, obiectizare sau prezenta fizica.

Mika Waltari spune la un moment dat ca „poate setea il face mai intelept pe om decat vinul”. Iubirea abstracta este, in esenta, o cautare, o practica ce ne aduce simturile la paroxism. Iubirea „concreta” este raspunsul dat cautarii. Iubirea abstracta este sete, iubirea concreta este vin. Putem compara setea cu vinul?

1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atita credinta incit sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sint.
3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de minie, nu gindeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. Cit despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfirsi;
9. Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim.
10. Dar cind va veni ceea ce e desavirsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta.
11. Cind eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil; judecam ca un copil; dar cind m-am facut barbat, am lepadat cele ale copilului.
12. Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, "fata catre fata"; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu.
13. Si acum ramin acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Frumos text. Probabil unul dintre cele mai frumoase din toata Biblia.

Ce ziceti, pentru d-voastra frumusetea unui text este suficienta pentru ca textul respectiv sa fie si convingator? Daca da, atunci de ce poezia nu poate fi folosita drept stiinta? Totusi, poezia in sine inseamna si cunoastere. Dar de ce poezia nu poate vindeca boli? Totusi, poezia alina sufletul. Credeti ca stiinta submineaza religia? Daca da, cum intelegeti demersul celor care se sprijina pe religios pentru a face stiinta, adica pentru a cunoaste?
Dar sa incep cu intrebarile la subiect. Sa fie oare toate de crezut sau de rabdat? Se bucura oare dragostea de adevar? S-ar putea crede ca astea-s intrebarile importante si ca aici se afla si argumentul. Mie-mi pare insa ca argumentul lui "fata catre fata" este argumentul tare de aici, argumentul tare si suficient, asta desi multora acesta le inspira mai degraba teama decit iubire. "Fata catre fata" inseamna totusi ca vei ajunge fata in fata nu cu un strain, ci cu parintele iubitor -- care dintre ei? (si mai sint stramosii).
"Fata catre fata" este, s-ar putea spune, esenta idealului umanitatii si, de vreme ce cunoasterea moderna nu se sprijina pe fundamentul acesta, se prea poate ca aceasta cunoastere sa fie cel putin una prost orientata. Stiu ca unii atei sint iritati de asimilarea lui Dumnezeu cu fratele mai mare, cu parintele sau cu partea buna a omului din noi -- sau cu un urmas din viitorul indepartat. Ap. Pavel sustine ca atunci cind era copil, vorbea si judeca tot ca un copil, dar ca de cind s-a facut barbat, s-a lepadat de cele ale copilului. Totusi, nu cumva chiar aceasta imagine a lui "fata catre fata" este tocmai imaginea unui copil cu gindul la parintele care-l urmareste cu privirea? Si nu cumva maturul insusi e urmarit de imaginea impunatoare a parintelui? (in trecut Dumnezeu era gelos) Mai putem vorbi in acest caz de o libertate autentica si asumata? Sint oare acestea gindurile unui om cu adevarat liber?
Pe de alta parte, in viata de toate zilele parintele ajunge adesea la batrinete sa se poarte din nou ca un copil. In ce masura ne mai foloseste atunci analogia raportului parinte-copil sau imaginea comunicarii plenare a lui "fata catre fata" daca ne referim la Dumnezeu? Stiu, pasajul asta a fost analizat de multe generatii: se reia analiza. Situatia e cu atit mai delicata cu cit astazi este evident ca educatia unui copil ar avea enorm de suferit daca nu s-ar face chiar prin demersul lui "fata catre fata".

Dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, se bucura de adevar: vorbim despre dragoste ca despre o fiinta si parca dragostea era un sentiment de afectiune. Este dragostea o fiinta sau avem de-a face cu o metafora? Iar daca admit ca dragostea are autonomie, e oare cea "mai mare", adica e centrala devenirii? De ce e nevoie de dragostea gindita ca fiinta? Nu cumva pentru a o relationa cu toate celelalte tot (printr-un demers) "fata catre fata"?
"Stiinta se va sfirsi" e o proorocire a apostolului, dar tot el ne spune ca proorocii se vor desfiinta.

Poetul este de fapt un om cu suflet de copil -- indraznesc sa cred ca si apostolul --, fiindca poezia tine intim de ingenuitate. Poetul, ca si copilul, cunoaste lumea in amanunt, dar la nivel subiectiv, adica afectiv. Desi merg impreuna si au autonomie, stiinta si poezia/arta sint demersuri distincte. Daca insa poetul nu se rezuma la poezie si face afirmatii despre stiinta, atunci avem conflict de idei, deci si polemica.

"In parte cunoastem": asa este, dar bune parti din cele cunoscute deja sint absolute si legate direct de transcendent. Nu afirm ca ni s-a cerut asta, dar este oare intelept sa lasam acum deoparte intreaga cunoastere partiala pentru promisiunea ca "va veni ceea ce e desavirsit" si fiindca "ceea ce este in parte se va desfiinta"? Si-apoi de ce ramin doar cele trei: credinta, nadejdea si dragostea? Era cu-adevarat impacat apostolul cu limitarile sale sau era doar frustrat de lipsurile stiintei (sale sau a oamenilor din vremea sa)? Nu e mai natural sa intregim treptat si mai departe cunoasterea partiala? De ce ar trebui atunci sa subliniem dramatismul situatiei in care "va veni ceea ce este desavirsit", daca trecerea de la "ceea ce este in parte" la "ceea ce e desavirsit" e totusi una fireasca, graduala, treptata?

Einstein spune: "Principala sursa a conflictelor actuale dintre sfera religioasa si cea a stiintei rezida in acest concept al unui Dumnezeu personal".
Insa si la Einstein frumosul pare a fi esential. Iata:
"Lucrul cel mai frumos pe care il putem trai este tainicul. Este simtamintul ce sta la leaganul adevaratei arte si stiinte. Cine nu il cunoaste, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune asa, mort, iar ochii sai sint inchisi. Trairea tainicului, chiar daca amestecata cu frica, a produs religia. Cunoasterea existentei a ceva de nepatruns pentru noi, a manifestarilor celei mai adinci ratiuni si a celei mai luminoase frumuseti, ce sint accesibile ratiunii noastre numai in formele lor cele mai primitive, aceasta cunoastere si acest simtamint constituie adevarata religiozitate. In acest sens, si numai in acest sens, ma numar printre oamenii profund religiosi.
Nu imi pot inchipui un Dumnezeu care rasplateste sau pedepseste obiectul creatiei sale, care are in genere o vointa de felul celei pe care o cunoastem noi. Nu pot sa gindesc, de asemenea, un individ ce supravietuieste mortii trupului sau. Sa nutreasca inimile slabe, din frica sau din egoism ridicol asemenea idei! Mie imi ajunge misterul eternitatii vietii, constiinta si presimtirea alcatuirii minunate a existentului, ca si straduinta umila spre cuprinderea unei parti cit de mici a acelei ratiuni ce se manifesta in natura."

Evident, nu voi transa eu aici in chestiunea acestui conflict intre Dumnezeul apostolului Pavel care este unul antropomorfic, personal, si cel al lui Einstein, (unul) mai degraba panteist. Desi pare complet, argumentul lui "fata catre fata" devine insuficient pentru cel ce cauta, pentru cel care descopera idei si relatii noi. Noul nu-l afli de la cineva, adica printr-un demers de tip "fata catre fata", fiindca nimeni dintre apropiati nu-l stie inca -- iar nou nu inseamna nici ceva nemaivazut, ci tine mai degraba de felul in care privesti chiar lucrurile si relatiile cele mai comune (v. Schrödinger): trebuie sa-l cauti si sa-l recunosti, fara sa fi fost invatat anterior de catre (alt)cineva. Einstein a descoperit lucruri esentiale despre natura si legile sale doar mergind dincolo de argumentul lui "fata catre fata".
In sfirsit, este interesant de observat ca, desi prin citirea de carti omul modern poate cunoaste experientele altora fara a-i cunoaste nemijlocit -- i.e. "fata catre fata" --, educatia inca apeleaza in mod natural la modelul clasic al transmiterii cunostintelor prin demersul lui "fata catre fata", in vreme ce descoperirea (de cunostinte noi) se face de o cu totul alta maniera.
Poate ca "fata catre fata" inseamna azi altceva. Dar atunci si Dumnezeu ar trebui sa insemne altceva.

Tot respectul şi-mi scot pălăria, domnule Andrei Pleşu! Încerc să înţeleg prin ce furci caudine trece un redactor-şef ce e în acelaşi timp filozof, scriitor, profesor, sociolog, elita-elitelor, om. Dar în acelaşi timp mă fericesc de zăbala ce mi-o pun singură … Nu-s nici măcar profesor de lb. română, iar de mai scriu o fac de amorul artei şi poate de a deschide ochii altora. Care vor! Redactorul –şef poate să devină uşor „mai redactor”, adică mai manager, filozoful să privească mai mult în afară decât în fiinţa-i, profesorul să devină prea didacticist, sociologul să privească mai mult tagma-i nesocotind mulţimea, iar elita-elitelor să privească doar de sus în jos. Cât despre om, acesta e om, deci modificabil în funcţie de „n” factori. Foarte uşor grotescul devine monstruozitate, lucrul prea căutat devine diluţie, iar scriitorul calofil poate foarte uşor să despice firul în multiplu de patru. Cam lungă introducere, dar nu doresc să-mi regurgitez tot hectarul de cărţi pe care le-am citit cu plăcere. Înfieraţi citatul, el poate să devină o armă albă, dar îl folosiţi fără parcimonie. Un Pascal e un Pascal, chiar dacă acea figură geometrică rezultată din studiul asupra iubirii are aspectul unui wurst strangulat din loc în loc, adică intermitent. Treptat bucata de wurst e mai mică, iar pauza mai mare până la dispariţia wurstului. Dar nici asta nu e problema cea mai mare! Problema e că vă simţiţi citat de oricine, iar „oricine” înseamnă doar „neica nimeni”. Priviţi în interiorul dumneavoastră: a fi citat de cineva în orice situaţie şi oricum e meritul dumneavoastră nu al celui ce vă citează. Înseamnă preţuire, nume, greutate, sublim … Priviţi-vă interiorul cu modestie! Laudele sunt ale noastre şi sper să fie mulţi ani de acum înainte.

“Un gram de aplicaţie practică face cât o tonă de abstracţie teoretică” (Legea lui Booker)

Avem motive să credem că în 1872, anul în care Eminescu dădea forma finală a poemului Floare albastră, coordonatele fundamentale ale gândirii poetului în ceea ce priveşte iubirea erau clar şi precis definite. De fapt, acelaşi an, 1872, e anul în care începe munca istovitoare la ceea ce, după un deceniu, va deveni Luceafărul, în forma sa finală ; capodopera care va releva aceleaşi coordonate, la o altă scară. Despre ce este vorba?
În biografia poetului se-ntâmplase ca descoperirea sentimentului erotic să se lege, prin nefericita dispariţie a celei îndeobşte cunoscută ca “iubita de la Ipoteşti”, de descoperirea sentimentului morţii ca pierdere irevocabilă. Din raţiuni de spaţiu vom scurta demonstraţia, fiind uşor de înţeles, credem, că acest episod a fost cel care a generat prudenţa, reţinerile, apoi, spre final, refuzul organic şi izolarea . “Mititica” din Floare albastră nu e alta decât Blanca (Făt Frumos din tei, Povestea Teiului) şi, desigur, mult mai complex conturata Cătălina - întruchipări ale iubirii genuine, fireşti, iubire plină de bucuriile atingerilor şi ale jocului (“mititica”, Blanca), dar şi ale iubirii care aspiră spre înalt, ale iubirii dechise spre redempţiune (fata de împărat din prima parte a poemului, nelumită încă, neipostaziată drept Cătălina). Cătălin e dascăl de “ars amandi”, neatins de nebunia visului spre înalt; “Vom fi cuminţi şi teferi...”, îşi dojeneşte el, cu blîndeţe, perechea. Hyperion e gata să renunţe la locul lui “menit” din cer, pentru a repeta, la scară individuală, experienţa cristică. E bine, cred, să se observe că Lucifer, cel care, fără vreo altă excepţie, reprezintă pentru romantici vocea nouă a revoltatului, a uzurpatorul ordinii divine, are, la Eminescu, trăsăturile lui Crist (fapt semnalat pentru prima dată de noi în lucrarea de licenţă – Structuri stilistice în Luceafărul eminescian – 1971, mai limpede în lucrarea de grad didactic I, cu acelaşi titlu - 1983).
“Ca un stâlp eu stam în lună“ e felul în care înţelege să răspundă poetul, în 1872, “filmului“ îmbietor pe care “mititica“ i-l propune cu dezinvoltura fiinţei ce se lasă purtată de torentul nestăvilit al iubirii, ceea ce o face “frumoasă“ ; indiferentă la timp, la trecere, la petrecere, la durerea lăsată de sentimentul dulce, dar perisabil – ceea ce e o nebunie ( “...ce frumoasă, ce nebună, e... “ ). Peste ani, “raţiunile inimii“, eliberate în/prin poezie vor determina izolarea, răceala... Cu toate acestea, prin 1886, poetul, resemnat şi înţelepţit în faţa nestăvilitei treceri, pare a da dreptate, în sfârşit (târziu, într-un fel, dar nu inutil, pentru economia operei!), “mititicii” din Floare albastră, într-un veritabil “Carpe diem”: „Floare de crâng,/ Astfel vieţile/ Şi tinereţile/ Trec şi se stâng. // Orice noroc/ Şi-ntinde-aripele/ Gonit de clipele/ Stării pe loc. // Până nu mor,/ Pleacă-te, îngere,/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor.// Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” (Mihai Eminescu, Floare de crâng).
Oricât am aspira la absolut, călători şi trecători pe acest pământ, e aproape peste putinţă de înţeles că un sentiment al unei fiinţe perisabile nu ar fi la fel de perisabil ca fiinţa care îl poartă. Iar iubirea este un sentiment! Un sentiment, ca şi speranţa, care, ea !, “moare ultima”.
Este suficient ca în următorul pasaj din Corinteni 13 să înlocuim cuvântul “dragoste“ cu un prenume, pentru a înţelege că, de fapt, apostolul nu are în vedere sentimentul anume, ci o întreagă conduită, singura în măsură să ne veşnicească, printr-o alchimie subtilă în care “raţiunile inimii“ devin una cu raţiunea propriu-zisă : “Andrei este îndelung răbdător, este plin de bunătate ; Andrei nu pizmuieşte ; Andrei nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.
Andrei nu va pieri niciodată. “

Mulţumesc maestre pentru această bucurie ideatică! Compusesem şi eu cîndva o rugăciune: "Fereşte-mă, Doamne, de "vidul erotic"! - în care n-aş iubi şi nu m-ar iubi nimeni".În legătură cu iubirea cu... întreruperi, cu pauze, m-aş uita puţin în limba engleza: ei pentru "to love" nu au decît "simple present".Niciodată nu-şi vor declara "I'm loving you, now".Dacă iubeşti, iubeşti tot timpul...

Intr-adevar, aproape toate activitatile sau actiunile umane sint intermitente, nu-i de mirare ca iubirea oamenilor se manifesta la fel.
Iubirea la arbori e insa continua: probabil ca salvarea tuturor va veni de-acolo. Nu ma credeti? Mai meditati. Seva circula prin vasele acestor fiinte continuu, fara a pulsa: e sigur ca si iubirea lor e una continua, adica transcendenta. Stim acum ca de la regnul vegetal, in care arborii sint biserici ne vine aproape totul. Pentru a fi in stare sa dam, nu doar sa primim, ideea ar fi sa devenim oameni-arbori, cu bratele intinse spre cer, intr-o continua rugaciune.
Va spun ca inima noastra e cazuta, fiindca in loc sa lucreze continuu, ea pulseaza, adica are momente cind sta, pur si simplu. Transferul "dendronosofic" are loc pe verticala, spre deosebire de cel uman care se face mai degraba pe orizontala. Doar fiinta cazuta alearga: arborele nu e nevoit sa alerge nici macar pentru a se hrani. Arborelui nu-i creste pintecele oricit de lacom ar minca din mana cereasca: fiindca aproape tot efortul sau izometric se concentreaza pe ordonarea lumii din jurul sau. Arborele stie insa ca inca de la nastere e rastignit: intr-o zi va fi retezat de fiinta umblatoare care-l va jefui de ordine sau de o furtuna care i-o va risipi. Rastignirea vine din localizarea absoluta: arborele trebuie sa traiasca unde s-a nascut, nici macar sufletul sau nu poate emigra. Pe orice fel de harta spirituala arborele e semnificat printr-o cruce.
Vi se pare fara noima ceea ce am scris? Nu e de mirare. Si eu sint doar o fiinta umblatoare, cazuta adica. Numai cei ce vor tinde sa semene cu arborii vor ajunge sa-i inteleaga si sa traiasca asemanator: iubind continuu, crucificati fiind...

Buna seara, Nene Andrei !
Pentru articolul asta ma apuc de alergat in Crystal Palace Park. Nu e asa de limpede ca la Coltii Tapului, da' au labirint si vreo 6 sfincsi.
Pax messianica.