Numai pentru abonati

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Trecute vieţi de domni şi de domniţe...

Cum a fost posibil miracolul şcolarităţii noastre în vremurile asfixiante ale anilor ’50-’60 şi ce prăpastie enormă există între performanţa didactică de atunci şi cea de azi, în ciuda libertăţilor recîştigate după decembrie 1989 e un alt subiect, greu de sistematizat. În orice caz, nu sistemul era, în primii ani de comunism, mai bun, dar oamenii erau, în genere, peste nivelul lui.

 

17 comentarii 19692 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 419, 23-29 februarie 2012

Revenind la prezent…

Tocmai am ascultat cu plăcere emisiunea TVR Cultural despre profesorul de matematică Ioan Ursu (http://proful-online.blogspot.com/). Cred ca merită atenție acest caz (dacă tot veni vorba despre profesori deosebiţi). Un profesor de matematică pasionat a fost eliminat de sistem deoarece era performant dar critic şi deranjant de onest. A insistat prea tare să schimbe sistemul şi a fost ejectat. Deşi nu cunosc toate detaliile cazului, cunosc situaţia altei persoane foarte apropiate, tot profesor de matematică, tot foarte apreciat de elevi, cam de aceeaşi vârstă. Am remarcat aceeaşi manieră în care Inspectoratul (ca şi pe vremea comuniştilor) trimite echipe de defăimare ca să pună cu botul pe labe un profesor sau director care nu stă la „locul lui”, nu execută mârșăvii la cererea acestora sau nu trimite plocoane la centru. Chiar dl. academician Solomon Marcus se referea la aceşti inspectori ca la nişte paraziți ai sistemului, ținuți în funcţie numai pe motive pur politice. Una peste alta, într-un sistem în care majoritatea mediocră e formată fie din corupţi fie din indivizi prea laşi să ia atitudine nu mă miră ca profesorii cei mai valoroşi să fie marginalizaţi sau eliminaţi. Dar orice parazit prea extins sfârșește prin a ucide gazda, este numai o chestiune de timp…

UN DASCǍL CǍUTÎND O ŞCOALǍ UN DASCǍL CǍUTÎND O ŞCOALǍ

Despre o poveste nu chiar atît de demult şi, chiar despre viaţa asta a noastrǎ de-acum.

Care sǎ mǎ înveţe, sǎ mǎ punǎ cu burta pe carte, sǎ nu fie îngǎduitor cu lenea, minciuna, copiatul, trufia, şmecheria, limbajul de mahala, prostia, chiulul, miştoul, pilele, sǎ-mi tragǎ scatoalce ca alea duhovniceşti cînd o iau razna, cînd nu-mi fac temele, cînd sînt obraznic şi miros urît, cînd scuip şi înjur, cînd nu spun bunǎ ziua şi la revedere, şi iar sǎ-mi tragǎ scatoalce sǎ mǎ doarǎ toate relele care zac în mine şi dau iama sǎ mǎ subjuge, sǎ-mi dea dragostea de-a citi, curiozitatea de a descoperi şi pofta efortului, iar dacǎ mintea nu, şi nu vrea şi nu vrea, sǎ mǎ înveţe o meserie, sǎ devin un bun tîmplar, mecanic auto, sau fotbalist grozav, dar eu nu ştiu sǎ joc fotbal mie-mi place şi joc doar rugby.
Un dascǎl din acela de pe vremurile-acelea care abia de mai existǎ cîte unul rǎtǎcit de te mir pe unde.
Un Dascǎl pentr-un Neam !!!!

În ciuda vorbei dusǎ din condei, cu mǎiestrit meşteşug, cu dulcele stil anahoret, surprinde AICI, pentru încǎ o datǎ, un fel de resemnare, apatie, obosealǎ lipsǎ de entuziasm, îndrǎznealǎ, dorinţǎ de ieşire din tiparele unui limbaj corect, blînd, echilibrat, diplomatic împǎciuitor a toate şi a toţi, politic-os.
Zvîcul de altǎdatǎ, s-a transformat în vorbǎ molcomǎ plin de cuvinte fermecǎtoare fermecînd în clasicul stil, nelǎmurind lucrurile. Cum parcǎ tot cǎutînd acele, aceste dileme, dileme şi iar dileme, de atît amar de vreme am ajuns natural, firesc, sǎ scriem în dodii-n dileme-n nici-nici nici foarte-foarte, uite-o-nu e, a fost dar nu prea, stai sǎ vezi cǎ...... şi alte tertipuri de genul acesta care obosesc, uzeazǎ, plictisesc, devin fǎrǎ viaţǎ, nǎclǎiesc, se usucǎ, produce doar ceva mucegai colorat în culori psihedelice
Într-o lume în care se cer lǎmuriri, în lumea acesta, este nevoie de decizii tranşante, gesturi ferme şi iuţi, ENTUZIASME NEBUNE ! noi în schimb, stǎm şi contemplǎm înţelepţi, aproape înţelepţiţi, caruselul carnavalului rostogolindu-se inevitabil.

Cum la o adicǎtelea ???!!?? :

“am găsit o mie de motive să fiu sceptic”
chiar O mie ?!? şi ce subiect grozav pentru un scepticism apǎsat-tehnic-concret-argumentat, de parcǎ prilej la scepticisme n-ai avea la tot pasul, şi GRATIS

“al căror farmec nu se poate savura decît în cerc închis”
Fals! mai mult decît se poate savura, se savureazǎ cu poftǎ, cu nevoie profundǎ, cu necesitate-absolutǎ. ESTE ATÎTA NEVOIE DE ACEST FARMEC, O NEVOIE MALADIV-OBSESIVǍ !

“Emoţia..... se epuizează”,
NU SE EPUIZEAZǍ, DE LOC ! Nu trebuie sǎ se epuizeze, trebuie HRǍNITǍ permanent, generaţie de generaţie, emoţii dupǎ emoţii, amintiri dupǎ amintiri, poveşti dupǎ poveşti.
Nedormind. Numai aşa Emoţia rǎmîne TREAZǍ, VIE, luptînd cu perversitǎţile Criminale ale Istoriei

“cît e de sănătoasă înclinaţia....?”
Ce e aia “înclinţia” ?!? Pofta, bucuria, firescul şi datoria de a povesti trecutul, de a menţine permanent VIE, TREAZǍ MEMORIA cu trecutul, şi adevǎratele valori şi tradiţii ?

“Dar să faci „eveniment editorial“?”
DA domne, sǎ faci UN IMENS Eveniment Editorial, unul Adevǎrat, fǎrǎ ghilimele miştocǎreşti.

“experienţă privată”
Cum trebuie sǎ fie o “experienţǎ” ? De laborator ştinţifico-popular-public-instituţionalizatǎ ?
Şi aprobatǎ de tovarǎşii din ministere ? Ea poate fi altfel ?!? Nu toate cǎrţile povestesc o experienţǎ privatǎ ?!?????

“Nu e niţel pretenţios? Nu e un fel de mică vanitate de grup?”
DE LOC ! Este pur şi simplu FIRESC, opusul ar fi fost tocmai invers.

„am început, totuşi,”
Aoleu ! cu chiu cu vai ! şontîc-şontîc ! Ce efort ! Ce corvoadǎ !

„degusta decît noi între noi,”
IACA ! degustat cu nesaţiu, de o mie de mii de oameni !

„un model pedagogic uitat,”
NU UITAT, domnule Pleşu ! distrus, asasinat, omorît, stîlcit în bǎtǎi, schingiuit, îndoctrinat, otrǎvit, injectat de Cancer Comunist Marxist.

„dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învăţămînt contemporan”
Care învǎţǎmînt contemporan, NU EXISTǍ aşa ceva, numiţi-l altfel cum doriţi, dar numai învǎţǎmînt NU ! dar şi explicaţi DE CE !

„o instituţie erodată: instituţia respectului”
NU ERODATǍ, domnule Pleşu ! distrusǎ, asasinatǎ, omorîtǎ, stîlcitǎ în bǎtǎi, schingiuitǎ, îndoctrinatǎ, otrǎvitǎ, injectatǎ de Cancer Comunist Marxist.

„o pedagogie „contondentă“
NU contondentǎ, ci ruptǎ din rai ! De ce vǎ este puţintel fricǎ sǎ spuneţi lucrurilor pe nume, vor sǎri asociaţiile-alea OeNG-urizate pînǎ la spǎlarea creierului, ideologizate şi îndoctrinate pînǎ dincolo de inexplicabil ?!?

„Pedeapsa nu era decît „sarea în bucate“, condimentul”
Pedeapsa este FIRESCUL pentru cei care furǎ, chiulesc, nu-şi fac temele, vorbesc urît, înjurǎ etc etc. Fǎrǎ „pedeapsǎ”, uite unde am ajuns azi. Aoleu ! cǎ iar ne sar în cap asociaţiile alea oengizat-rinocerizate profund.

„Cum a fost posibil miracolul”
Care Miracol ? n-a fost nici un Miracol ! a fost TOCMAI umarea Fireascǎ a ENTUZIASMULUI, a generaţii de generaţii care n-au încetat o clipǎ sǎ povesteascǎ, şi n-au cǎzut în scepticisme doctrinare de bǎrǎgan.

„prăpastie enormă”
ASTA DA ! cu adevǎrat Enormǎ, dar DE CE ?!? spuneţi-o domnule pe nume : CRIMA COMUNISTǍ ! o fi alta ?!?

„în ciuda libertăţilor recîştigate după decembrie 1989”
Care libertǎţi ?!? cine a re-cîştigat, ce ?!? au trecut 22 de ani, nu se vede cu ochiul liber, care sînt „libertǎţile” care bîntuie societatea ?!?
În decembrie 1989 ni s-a dat pe la nas, cu senzaţia unor libertǎţi, ce-am fǎcut cu ele ?
RE-cîştigate de unde ? unde erau ele „ascunse”, „pitite”, „conservate”, „în aşteptare” ?
LIBERTǍŢILE nu se re-cîştigǎ pocnind din bici, privind la televizor o „revoluţie” şi votînd 86% un Comunist, Un Criminal, Una din Bestiile Sistemului !
IATǍ rezultatul, libertǎţile sînt „ON-LINE” ! „cîştigate”pe gratis !

„nu sistemul era, în primii ani de comunism, mai bun”
Hai cǎ aici m-aţi dat gata, era sǎ mor de „rîs” „MAI BUN” !!!!!!!????
ERA UNUL CRIMINAL, era CRIMA ORGANIZATǍ în MASSǍ şi pe nepusǎ MASǍ.

„trăiau încă din osînza generaţiilor anterioare”
Nu „osînzǎ” ! CI din tradiţiile acelea vechi, din binefacerea scatoalcei care tǎmǎduieşte, îndreaptǎ, ajutǎ, trezeşte, deşteaptǎ, din entuziasmul acela, din curajul de-a muri pentru „Amintiri din copilǎrie” indiferent de condamnarea la moarte. Din bucuria de a nu sceptic.

“prilejuri de reflecţie ziditoare”.
Reflecţia trebuie sǎ dea aripi, entuzisme, spargerea zidurilor noastre închisoare în închisoare,
deschiderae larg a ferestrelor şi a uşilor, toate, este NEVOIE DE AER, de CURǍŢENIE, de-a-şi re-cǎpǎta MEMORIA, şi asta va dura, şi-abia dupǎ aia, vom construi acele SPAŢII,
Spaţiile LARG DESCHISE.

“pentru a înţelege mai bine generaţia părinţilor şi a bunicilor lor”
Pǎi dacǎ toţi tac, cum sǎ se înţeleagǎ ?!? DE ACEEA CARTEA ACEASTA este mai mult decît
o simplǎ ne-„sǎnǎtoasǎ înclinaţie”. Este o bucǎţicǎ din Hramul uitat, pîngǎrit, cel al Neamului.

”gustul unei anumite tradiţii”
NU „uneia” !!!! CI A TRADIŢIILOR Toate, A SACRULUI acestui NEAM, A MEMORIEI

„pentru a afla ce au cîştigat, dar şi ce au pierdut născîndu-se mai tîrziu”
Toţi ne naştem cînd ne vine sorocul, nici mai tîrziu nici mai devreme, cei care ne sînt mai vîrstnici au datoria dumnezeiascǎ a ne îndruma, învǎţa, povesti, a între-ţine Focul cel Sacru nestins, restul îl vom modela dupǎ cum aceste poveşti ne sînt aşezate în Inimǎ, Minte, Suflet şi Spirit.

Ce noroc am avut cǎ domnul Pleşu a reuşit sǎ-şi depǎşeascǎ în ultima clipǎ, ca prin minune scepticismul monumentalizat-instuţionalizat parcǎ, şi în cel din urmǎ ne-a dat o ştire frumos-minunatǎ, pedepsindu-l astfel în paginile unei dileme.
Dar ce ghinion avem c-a trebuit s-avem noroc.
Sper din toatǎ inima, data viitoare sǎ avem NOROC, pentru cǎ pur şi simplu, doar îl DORIM,
cu Juvenil Entuziasm, cu Nebunealǎ de Frumos, Aventuri, Experienţe şi toate sprijinite pe Monumentul Trecutului Fabuloasǎ Istorie, de-o gaşcǎ aşa cum o fi ea, mai mare sau mai micǎ, şi toate adunate la un loc, un neam.
Şi mai sper, ca de fiecare datǎ cînd avem o crizǎ de scepticism, sǎ ne cadǎ aşa din senin cîte-o ghindǎ, dacǎ nu chiar mereu aceeaşi, drept în moalele capului exact ca o scatoalcǎ din acelea pe care nu le mai gǎseşti nici în cele mai ascunse cotloane ale ţinutului şi fǎrǎ de care nu poţi sǎ trǎieşti tu, bǎtrînii tǎi, copiii tǎi, copiii copiilor şi tot aşa într-o rostogolire eternǎ undeva cam ca-n filmul acela cu „ghindosul” obsedat de „ghindǎ”. Un regat, un regat pentru un dascǎl !
CE FANTASTICǍ POVESTE !

Înțelepciunea simplității

Mărturisesc că nu înțeleg pe deplin demersul dumneavoastră scriitoricesc dar mi-ați dat un exemplu teribil. Ați descusut articolul d-lui Pleșu și ați rămas cu ceva atât de neadunat și deloc interesant încât rămân în starea afirmației mele inițiale. Ei, vă sugerez (sugerându-mi mie mai cu seamă) să fiți mai cumpătat atunci când vine vorba de a vă deschide... degetele să tastați un răspuns în mediul acesta pentru că știți prea bine: în fiecare moment în care ne manifestăm pendulăm aproape inerent între penibil și grăitor. Iertați-mi remarca. Cu drag mi-o adresez. Răzvan.

EXPERIMENTUL

@ Reste Rǎzvan,
Pentru a putea ajunge la înţelepciune trebuie sǎ sar cu capul înainte nu doar în hǎu.
Fǎrǎ teamǎ, cu bucurie, cu RISC.

O abordare “artisticǎ” nu se explicǎ etalînd în vǎzul lumii alchimia demersului.
Actul în sine este o abordare personalǎ a textului citit producînd emoţii ( sau nu),
dezvǎluiri, revolte, bucurii, confirmǎri etc., în orice caz Atitudine.
Atitudinea, reacţia, este absolut necesarǎ dacǎ vrem sǎ ne considerǎm cu adevǎrat fiinţe vii.
Trebuie sǎ recunosc cǎ “nedumerirea” dumneavoastrǎ ca şi a domnului “massaci vlad”
( despre pierderea mǎsurii, la care am rǎspuns, conţine în mare mǎsurǎ o replicǎ şi pentru
“ înţelepciunea simplitǎţii” ) mǎ împing a rǎspunde într-o stare de oarecare emoţie citindu-vǎ aprecierile ( care mǎ onoreazǎ, sincer le preciez, mulţumindu-vǎ).
Pentru a încerca o oarecare lǎmurire, nu este aici locul potrivit, dar îmi pare rǎu cǎ nu aţi reuşit a descoperi-descifra printre rînduri, idei şi cuvinte mǎcar o “bucǎţicǎ” din mesajul pe care l-am încercat, este probabil şi o problemǎ de empatie ( în ambele sensuri ) şi poate şi din cauza unui stil alambicat-smucit-cifrat “ezoteric”, greoi pe alocuri, prea frǎmîntat, prea nervos al textelor mele, care nu neapǎrat sînt în totdeauna cele mai fericite pentru cititor-privitor şi pe care nu caut deocamdatǎ, în mod dinadins, sǎ-l curǎţ, epurez, filtrez, clarifica.
Dacǎ marii artişti ( nu cǎ eu aş fi unul ) ar fi creat gîndindu-se cum îi este recepţionatǎ creaţia atunci unde am fi ajuns, n-ar fi exitat Impresioniştii, Brâncuşi, Ionesco, James Joyce, Rimbaud, şi alţii şi alţii. Demersul este cu totul altul, abordarea şi ea.
Cumpǎna în care se penduleazǎ este o asumare strict personalǎ, intimǎ şi deplin asumatǎ coerent şi cu un veşnic entuziasm, pe care nu mǎ opresc sǎ-l subliniez, în care îmi iau absolut toate riscurile. Tocmai asta face şi frumuseţea jocului atractivǎ, excitantǎ, feroce, agresiv-explosivǎ deschisǎ directǎ sincerǎ la vedere pe faţǎ, expusǎ aici.
Citiţi Atent textul domnului Pleşu, întotdeauna scris cu talent şi deosebit meşteşug, chiar foarte atent, mesajele dinǎuntru sînteţi sigur cǎ le-aţi priceput aşa cum trebuie, pe toate ?!?
Veniţi dupǎ aceea spre “mine”, în mǎsura posibilului, poate veţi reuşi descoperiri.
Dacǎ nu, va fi cu o altǎ ocazie.
Cît despre “înţelepciunea simplitǎţii” este o Vorbǎ Mare, dar cît de rarǎ pe atît de greu de atins.
În plus, ar trebui sǎ fie autenticǎ, cinstitǎ, curatǎ şi sǎ îţi deschidǎ privirea şi înţelesul spre Adevǎr ( nu-i esta dat oricui, şi chiar îndrǎznesc sǎ afirm, din proprii recente descoperiri, nici domnului Andrei Pleşu pentru care am o adevǎratǎ admiraţie şi stimǎ )
Viaţa aceasta terestrǎ este PLINǍ de penibil şi grǎitor, precum aţi spus.
Cît despre Cumpǎtare, o altǎ lungǎ discuţie riscǎ sǎ-nceapǎ, acum brusc ( oare necumpǎtat ?) vǎ pot spune cǎ dacǎ aş fi Cumpǎtat, nu mi-aş pierde deloc timpul cu comentarii “on-line”, chiar şi prin subsolurile unei Dileme Vechi.
Numai bine. Petre
P.S. chiar nu vi se par lucrurile puţin bizar-bizare pe-aici, de pildǎ, nu existǎ decît doar 2 comentarii la articolul “UN CAZ”, unul e-al meu. Chiar aşa nu existǎ reacţii ? Nu vi se pare ciudat cǎ ele nu existǎ ? Ei vedeţi, mie mi se pare ceva foarte Straniu, ca sǎ nu spun mai mult.
Acesta este un minuscul exemplu de ceea ce mi se pare penibil, extrem de grav, o anomalie.
MERCI !
P.P.S. Dar unde este comentariul dumneavoastrǎ la articolul de mai sus ?!?
Care vǎ este pǎrerea ?!? Hai, curaj !
CIAO !

ati pierdut masura

Scuzati, dar nu cred ca e politicos sa scrieti un comentariu mai lung decit insusi articolul pe care il comentati. Sper ca remarca mea sa nu va taie din simpaticul elan poetic.

„NIMIC NU SE PIERDE TOTUL SE TRANSFORMǍ”

@ massaci vlad : Mǎsura Politeţii în Hǎţişul Ipocriziei şi-a Junglei Fǎrǎ de Legi şi Justiţie

Dacǎ am lua-o “stricto sensu” aţi avea dreptate, nu e prea “fair” sǎ o lungesc chiar în halul ǎsta.
Dar dacǎ am privi-o mai de dinǎuntru, dilema, problema este cǎ nu cantitatea conteazǎ ci calitatea (pe care, cu mulţumiri, aţi remarcat-o şi dumneavoastrǎ)
Dacǎ, şi mai mult, am intra atent în ideile textelor-articolelor de-aici, teribil de dilematice şi şerpuind subtil printre sensuri, semnificaţii, trimiteri, sugestii, aparent atît de nevinovate şi suave, scrise cu talent aparte şi multǎ dibǎcie intelectualǎ, am putea remarca anumite decalaje ciudate provocînd avalanşe imense prin abia camuflate aluzii, diafane languroase rǎstǎlmǎciri Cu un simplu bobîrnac poţi dezechilibra un Univers. Sǎ ne-amintim de Galileo.
Dupǎ atîţia ani de comunism, pe care n-am cum sǎ ştiu dacǎ i-aţi şi l-aţi cunoscut şi, l-aţi şi priceput, existǎ mai mult decît simple frustrǎri, existǎ Nevoi, Necesitǎţi, Imperative, Obligaţii şi Datoriri în a încerca de a scoate la lumina acele Adevǎruri de care azi în România fug mai toţi, cǎutînd mai curînd cel puţin o viaţǎ liniştitǎ, lipsitǎ de griji, şi fǎrǎ belele şi bǎtǎi de cap.
DA, " mi-am pierdut mǎsura " exact în aceeaşi mǎsurǎ în care pe cei mai mulţi nu-i intereseazǎ a restabili, pentru a putea reveni la Valorile şi Tradiţiile unui Neam.
Exact în mǎsura în care se umblǎ cu fofîrlica de dimineaţa pînǎ seara cu pretenţia unei elevate ţinute cultural-intelectuale morale şi moralizatoare fǎrǎ a avea Curajul de-a spune lucrurilor pe nume şi de-a scrie şi vorbi pe şleau despre toate relele care ne-au bîntuit şi ne bîntuie, grav.
Comentariile subliniazǎ aceasta. Cu o floare nu se poate face primǎvarǎ, dar cu un singur cuvînt se poate face mult rǎu, cu un singur glonte se poate ucide un om şi chiar doi, trei.
Cu o Idee se pot Mǎcelǎrii popoare şi distruge ţǎri pentru veacuri întregi.
DA ! cînd uzul raţiunii naşte Monştri, încep sǎ-mi pierd Mǎsura.
Dar vǎ promit cǎ în curînd, nu doar cu ajutorul remarcii dumneavoastrǎ, care m-a mai trezit o datǎ în plus precum un duş rece, la realitate, mǎ voi retrage undeva cît mai departe întru cultivarea “simpaticului elan poetic”.
Exact cu aceaşi mǎsurǎ ne-pierdutǎ a entuziasmului, Sincer, vǎ mulţumesc.

ŞI DIN ALTǍ LUME ŞI TOTUŞI DE-AICI

Dispariţia Dascǎlului, şi HǍUL : Crima din European-Orient Land

De cîte ori vom vorbi despre Trecutul Acela, încercînd sǎ ne amintim ceea ce nu mai este şi care, în memorie abia dacǎ a mai rǎmas cǎci, Memoria, izvorul continuitǎţii, ne-a fost mǎcelǎritǎ, ştearsǎ, programatǎ industrial, metodic şi diabolic, vom aminti, re-aminti repetînd, aproape-obsesiv aceleaşi şi-aceleaşi detalii şi nuanţe Vitale, plictisitoare pentru unii, fǎrǎ semnificaţii pentru alţii, extrem de deranjante, rǎscolitoare şi dureroase, Absolut Necesare pentru înţelegerea « lucrurilor » şi tocmai de-aceea Obligatoriu-Obligatorii.
Adevǎrurile mici şi multe dor mai tare decît unul singur şi mare.

Vine aşa un timp cînd cei cunoscǎtori în de-ale culturii valuri, vremuri şi teorii, se-aşeazǎ la masa de scris, depǎnînd impresii şi amintiri.
Dar nu ştiu cum se face ( ştiu eu, dar cum nu le ştiu chiar pe toate, e prea riscant sǎ le şi spui,
s-ar putea sǎ-ţi sarǎ Dihania la beregatǎ şi rişti sǎ-ţi pierzi cunoştinţa şi pofta de viaţǎ ) cǎ deşi le scriu cu artǎ şi multǎ pricepere, nu spun cu curaj lucrurilor pe nume pînǎ la capǎt, de parcǎ le-ar fi jenǎ sau spaimǎ de Matahala Sistemului.
Cam acu o sǎptǎmînǎ, ceva mai nainte, un alt personaj de soi în cultura româneascǎ din aste vremuri tulburi şi tulburate, persoanǎ importantǎ, nu spui cine, me.ce., scriitor de renume mondial, cvasi-licǎ nobelul nostru, povesteşte cu nǎduf-ponderat într-un articolaş dintr-un ziar local de mare tiraj, off-ul şi chinul anilor de şcoalǎ pe care i-a trǎit pe pielea lui ca june adolescent într-un cartier din centrul capitalei ( şi cu a cǎrui idee centralǎ, cea izvorîtǎ din text, nu sînt aproape de loc de acord, chiar dacǎ unele aspecte ale realitǎţii de-atunci, sînt obiectiv corect scoase în evidenţǎ, îndrǎznesc sǎ subliniez aceasta, fiind de aceeaşi generaţie şi din acelaşi cartier, chiar dacǎ n-am urmat identic aceleaşi şcoli, primarǎ, generalǎ, liceu ) dar fǎrǎ sǎ sublinieze-analizeze apǎsat cauzele care au dus la demolarea, distrugerea şi dispariţia unui învǎţǎmînt care înainte de 1944 ( sfîrşitul celui de-la doilea rǎzboi mondial şi instaurarea prin forţǎ şi teroare a comunismului marxist-leninisto-stalinist) avea o valoare remarcabilǎ începînd sǎ dea roade, punînd pe masa naţiunii fructele unei culturi romǎneşti deosebite, strǎlucitoare, de anvergurǎ european-universitar-universalǎ.
“Coincidenţǎ sau nu”, chiar sǎptǎmîna aceasta într-un ziar cultural important, i se rǎspunde într-un fel domnului scriitor mǎcinat de amintiri despre şcoalǎ, mai mult negre decît roz, mai mult întunecoase decît dulci. ( Liviu Ornea : “bifurcaţii. matematica în şcoalǎ” )
Este ambiguu-confuz, şi cu atît mai trist, sǎ faci elogiul unui învǎţǎmînt ai anilor 50-60 în plinǎ teroare stalinist-comunistǎ ( ar trebui explicatǎ aceastǎ sintagmǎ folositǎ ca şi cînd ea ar putea fi perceputǎ azi, cît de cît obiectiv de cǎtre cea mai mare parte a cititorilor, de unde şi capcana intelectual[ǎ] creatǎ, de unde şi dilema amorfǎ nevinovatǎ ) fǎrǎ a sublinia mai CLAR din ce “lume” veneau aceşti formidabili învǎţǎtori şi, foarte important, cine, şi de unde veneau Elevii acestor Învǎţǎtori, Dascǎli, Ctitori de şcoli, de culturǎ, disciplinǎ, civilizaţie, ţinutǎ moralǎ, probitate profesionalǎ, conştiinciozitate patrioticǎ, iubire de neam şi ţarǎ dusǎ pînǎ la curajul sacrificiului absolut.
Valori dispǎrute azi în cvasi TOTALITATE datoritǎ exclusiv Comunismului.
Aceastǎ esenţial-obligatorie Datorie de a încerca restabilirea şi reabilitarea adevǎratelor valori social omeneşti a societǎţii româneşti supusǎ Terori Totalitare abominabil distructivǎ a Comunismului dirijat de la Moscova şi servit cu neostoit devotament de unicul partid
( comunist) dictatorial criminal românesc, vine tocmai în paralel cu, şi chiar mǎ aventurez sǎ-mi imaginez cǎ, Andrei Pleşu a fost inspirat-provocat, dînd aici într-un fel, prin ricoşeu, o replicǎ, chiar dacǎ abordînd o altǎ perioadǎ decalatǎ Esenţial în timp, lui Mircea Cǎrtǎrescu.
Dacǎ a fost pur şi simplu o coincidenţǎ, este tocmai una bine venitǎ.
În anii 50-60 în România terorii asasine la propriu şi la figurat, au mai existat, s-au strecurat, au rezistat, au supravieţuit, vestigiile, legǎturile spiritual-civilizatorii ale României interbelice, a României în plin avînt educaţional, cultural, tradiţional, a adevǎratelor valori ale unei civilizaţii evoluate democratic, cu toate hibele, tarele unei Românii teribil de primitivǎ, provincialǎ şi retardatǎ istoric, din motivele atît de bine cunoscute ( poate nu încǎ de toţi cei care ar trebui sǎ cunoascǎ cît de cît povestea acestui neam atît de surghiunit şi supus vremilor)
Anii 50-60 chiar dacǎ în cea mai cruntǎ teroare criminalǎ, a mai purtat vestigiile unei vitalitǎţi excepţionale în România pe care al doilea rǎzboi mondial a destrǎmat-o iar comunismul a distrus-o complet, eliminînd-o total din memoria colectivǎ a poporului român.
Domnul Pleşu are Datoria, lǎsatǎ cu limbǎ de sînge şi jar şi cenuşǎ , de aceste fabuloase generaţii din care vine şi s-a hrǎnit, sǎ ne povesteascǎ de o mie de ori mai mult decît o face sǎptǎmînal plimbînd-bǎlǎcindu-ne indirect şi dilematic în aceastǎ mizerie-jeg pestilenţial a unei societǎţi româneşti ajunsǎ azi, voit programat cu minuţiozitate diavolesc-marxist-leninist-troţkistǎ bestial-canceros-leproasǎ-o hazna. Exemplu-i alǎturi, alǎturat, evident explicat, explicabil, plauzibil, subiectiv-obiectiv, în orice « caz », la noi, de la un Dascǎl ucis înspre HǍU, nu-i decît un pas, (aparent) deja fǎcut.
Deci, în acest caz :
Singura cale-i : ÎNVERŞUNAREA ÎNTRU VALORILE TRADIŢIONALE CARE NE SÎNT LUIMINǍ şi AER, alta nu vǎd, alta nu ştiu.
Singura cale-i : DASCǍLUL CEL ADEVǍRAT ÎN ŞCOALǍ NOUǍ.

Cugetări despre educaţie

Educaţia este o problemă esenţială pentru dezvoltarea unei societăţi. Acest lucru ar trebui să se reflecte, cred, şi în procentul din PIB alocat educaţiei. Probabil însă că în aceste vremuri există alte priorităţi, mai de moment. Dar chiar şi cu un buget limitat, cei cu adevărat dedicaţi nu pleacă din sistem şi continuă să îşi facă meseria. Cred că, nu atât de-motivarea financiară cât pierderea unui statut social respectat altădată este mai dureroasă (aşa cum se afirmă şi în articol: „…o instituţie erodată: instituţia respectului.”).

A nu se înțelege că toţi cei care rămân o fac pentru că sunt dedicaţi meseriei. Lucrez în sistemul universitar de zece ani şi ştiu că nimeni nu te obligă să îţi faci treaba serios decât numai motivația pur personală. Dacă vrei să te faci că faci, nimeni nu te deranjează (ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim şi ne mai căutăm un job). Dacă vrei să schimbi sistemul şi insişti prea mult ești eliminat. Educaţia este efectiv ultima prioritate în învățământul superior: din cercetare se fac bani deci merită efortul iar ceea ce îţi cere conducerea este să rezolvi diverse probleme pur administrative. Nimeni nu discută despre aspectul educaţie. Nu este profitabil să ne ocupăm de aşa ceva iar școlile (cel puțin universităţile) sunt mai nou un soi de firme care caută profitul maxim cu efort minim.

De asemenea, am mai constatat că, în regulile de selecţie pentru generaţiilor viitoare un loc important îl ocupă obedienţa faţă de şefi şi lipsa unei atitudini critice. Este oarecum de înţeles faptul că un şef îşi doreşte un subaltern docil, uşor controlabil, loial lui. Strategiile de succes din trecut îşi asigură astfel reproducerea în viitor. Perfect. Doar că există o mică problemă aici: „tradiţia” înseamnă mulţi, prea mulţi ani de comunism… De acord cu respectul faţă de tradiţia academică, dar cu acea tradiţie de dinainte de venirea comuniştilor! Până una alta, tradiţia care se perpetuează azi este cea comunistoidă.

Legat de fragmentul „un model pedagogic uitat, dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învăţămînt contemporan” am o părere uşor diferită. Cred că este vorba mai degrabă de anumite calităţi personale care se regăsesc la profesorii adevăraţi decât de faptul că aceştia ar aplica toţi un anumit model pedagogic. Un model uman cred că explică mai bine lucrurile aici. Omul sfințește locul în învățământ dacă are vocaţie. Acest lucru se întâmplă uneori în pofida instituţiilor. Un profesor bun are, nu doar pregătire, ci mai ales o capacitate deosebită de a comunica emoţional cu elevii. Unui profesor bun îi pasă în mod real de elevi, îi iubeşte, nu îi este indiferent ce se întâmplă cu ei – ceea ce poate explica severitatea în anumite cazuri.

Cel mai mult îmi place fragmentul: „Cred însă că actul pedagogic trebuie judecat mai mult după roade palpabile, decît după „principii“ abstracte, de ultimă oră.”. De exemplu, avem la ora actuală diverse proiecte, finanţate din fonduri europene, pe tema formării resursei umane. Mă întreb câte dintre acestea sunt focalizate pe roade, pe aspectele de fond şi câte se concentrează preponderent pe ceea ce dă bine, pe imagine (nu de alta, dar banii ca şi voturile, se câștigă pe baza imaginii). Speranţa rămâne tot în oamenii dedicaţi, în oamenii care de fapt renunţă la valorile general acceptate de societate (bani, bunuri, putere, notorietate, etc.) pentru alte valori, mai apropiate de esenţă, mai umane.

Citat din comentariul "Un regat pt un dascal"

Imi place primul fragment. Restlu, imi cer scuze, nu am mai citit.

Care sǎ mǎ înveţe, sǎ mǎ punǎ cu burta pe carte, sǎ nu fie îngǎduitor cu lenea, minciuna, copiatul, trufia, şmecheria, limbajul de mahala, prostia, chiulul, miştoul, pilele, sǎ-mi tragǎ scatoalce ca alea duhovniceşti cînd o iau razna, cînd nu-mi fac temele, cînd sînt obraznic şi miros urît, cînd scuip şi înjur, cînd nu spun bunǎ ziua şi la revedere, şi iar sǎ-mi tragǎ scatoalce sǎ mǎ doarǎ toate relele care zac în mine şi dau iama sǎ mǎ subjuge, sǎ-mi dea dragostea de-a citi, curiozitatea de a descoperi şi pofta efortului, iar dacǎ mintea nu, şi nu vrea şi nu vrea, sǎ mǎ înveţe o meserie, sǎ devin un bun tîmplar, mecanic auto, sau fotbalist grozav, dar eu nu ştiu sǎ joc fotbal mie-mi place şi joc doar rugby.
Un dascǎl din acela de pe vremurile-acelea care abia de mai existǎ cîte unul rǎtǎcit de te mir pe unde.
Un Dascǎl pentr-un Neam !!!!

ATÎT A MAI RǍMAS

@ovid

Vǎ mulţumesc
NOROC cǎ aţi scos pasajul de început şi l-aţi aşezat aici în comentariul dvs. în ultima clipǎ.
Restul, Totul a fost CENZURAT, nu le-a Plǎcut la Tovarǎşii de la „securitate”.
Aţi remarcat ?!? Comentariile mele AU DISPǍRUT dupǎ ce au stat aici douǎ-trei zile bune.
Aceasta sǎ fie-adevǎrul a ceea ce în România-ar însemna Libertate ?!???
Se-ntîmplǎ în revista „DILEMA VECHE” !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

un comentariu pe masura articolului

@augustina20: simata doamna, comentariul dumneavoastra m-a uns la inima la fel de mult ca scrierea domnului Plesu. Este o bucurie sufleteasca sa vezi ca exista oameni care stiu sa se exprime la un nivel inalt. Prin urmatoarele cuvinte vreau doar sa-l parafrazez pe Mantuitor: "curaj turma mica!" Curaj romanilor! atatia cati mai suntem, nimic nu e pierdut cat timp mai exista astfel de oameni. Scumpa Romanie, asta iti doresc.

Scriu aceste randuri si in memoria profesorului de geografie Alexandru VERA, adormit in iarna acestui an la varsta de 77 de ani. Cel mai mult a predat in Onesti, jud. Bacau. Un om deosebit, cu o dedicatie pentru profesie pe care mi-e imposibil sa o exprim la adevarata ei valoare. Dumnezeu sa-l odihneasca! Sper sa ma intalnesc cu el atunci cand va veni vremea si sa ma intampine cu zambetul pe care nu-l pot uita si sa ma puna la curent cu tot ce a mai descoperit prin Muntii Raiului; ce pietre a mai gasit, ce straturi geologice exista acolo si cum e bine sa te imbraci cand pleci in excursie prin Gradina. La revedere, profesor scump.

o șansă

Suntem norocoși, domnule Alexandru. Am avut profesori extraordinari și avem șansa să nu ne oprim din învățat. Mărturie ca nu stăm pe loc sunt cărțile pe care le citim până târziu în noapte, prezența noastră aici, la ”Dilema”, și-n toate locurile de unde putem afla, înțelege, desluși câte ceva despre noi și rostul nostru. Există material de reflecție din belșug: din experiențele fericite, ca și din erori. Avem ce învăța unii de la alții. E o șansă pe care ar fi păcat s-o irosim.
S-aveți o zi bună.

mulțumesc

Mulțumiri, dle Pleșu. Încântătoare prefață, binevenit omagiu adus celor ce ne-au ”prefațat” drumul!
N-am rezistat să nu privesc, la rândul meu, în urmă. Îi văd pe ei, profesorii populari, generoși la note, simpatici, apropiați, ”de-ai noștri”. Nu le disting, din păcate, chipurile. Îi văd apoi pe cei ”neutri”, care-și făceau corect meseria. Corect și-atât. Nici de ei nu-mi aduc prea bine aminte. E nedrept? Nu știu, memoria nu este dreaptă ori nedreaptă. E subiectivă și selectivă. Selecția mea cuprinde, la detaliu, doar două chipuri: profesorul de matematică dintr-a cincea și cel de fizică dintr-a noua. Amândoi erau, cum spuneți, de nivel ”universitar”. Proful de mate chiar fusese profesor universitar. Nu știu și nici nu mă preocupă căror pricini le datora detașarea la ”munca de jos”. Eu eram doar un burețel absorbant, fascinat de concretețea unei științe abstracte, de imboldul pe care ea îl dădea imaginației. Celălalt putea fi numit ”răul” liceului. Răspundea la orice întrebare, dădea totul, aștepta mult. El nu te ”asculta”. Te purta nemilos prin toată materia, nu-ți lăsa loc de întors, pauză de răsuflat: nu mergea cu șmecherii. Precis, metodic, devorat de pasiunea pentru fizică – așa mi-l amintesc. Într-a zecea, când s-a mutat la alt liceu, l-am plâns toți…
Nu există un jurământ în profesia de dascăl. Și totuși, cred că unii îl rostesc la început, când se înfățișează clasei. Îmi imaginez că sună precum un fragment din jurământul regal: declar că întreaga mea viață, lungă sau scurtă, va fi pusă în slujba voastră.

Amintiri

Imi aduc aminte de "Amintiri in dialog" , scrisa de domnii Ion Vianu si Matei Calinescu.Aproape ca am retrait si eu atmosfera acelor ani mai ales ca adolescenta mea optzecista a fost cum a fost....

perspective, perspective

Fara a reincalzi ciorba, cred ca exista un cumul de factori care, sinergic, duc la decesul educatiei in RO: elevi care au pierdut contactul afectiv, emotional si chiar paideic cu parintii lor (care mimeaza, adeseori, interesul fata de performantele scolare ale copilului) ; profesori mediocru sau chiar slab instruiti si, pe cale de consecinta, fara a intelege importanta fundamentala a cultivarii culturale a cuiva; scoli in care directorii nu pot/vor sa regleze prin masuri clare performantele elevilor si, nu in ultimul rand, o lipsa generala de motivatie a tuturor elementelor implicate in procesul educativ, caci a trai in Romania e sinonim cu a privi manelist agramati care au succes financiar si mediatic sau ministri-doctori cu bacalaureat luat la 40 de ani sau studii prin obscurele "universitati" private. Cam asa stam si orizonturile noastre, ca si ale lumii intregi, par a se inchide. E noaptea mintii!

Educaţia

Ştiinţa nu este făcută pentru a confirma evidenţe.
Zi de zi, societatea modernă se bazează exclusiv pe bani.
Educaţia nu mai este considerată cel mai important obiectiv de obţinere şi de măsurare a succesului. Faptul că atât de multe persoane fără o pregătire de specialitate sunte plătite cu salarii mult mai mari decât un om de ştiinţă competent, care a finalizat cu succes o formă de învăţământ superior, este pur şi simplu o metodă greşită.
De ce ar trebui să fim şocaţi de răspunsul studentului meu dacă şi la nivel universitar oamenii de ştiinţă sunt evaluaţi, în principal de către colegii lor, pentru capacitatea lor de a obţine bani?
Asta în cazul în care şi ei ar trebui să fie apărători ai ştiinţei pure!
Cred că ei au pierdut direcţia.

poate da, poate nu

Eu citesc cu plăcere „Domnul Vucea” chiar dacă n-am fost la școală în sec. XIX. Și o citesc și mai avid pentru că într-un viitor poate nu prea îndepărtat ar putea fi catalogată drept homofobă și interzisă neconținând scene gay între școlari. Cam cu e privită azi „Heart of Darkness” a lui Conrad ca fiind rasistă. E sfârșitul unei lumi și începutul alteia iar orice referință la lumea veche poate avea curând valoarea unui document arheologic. Auf wiedersehen!

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Biblioteca Publică din New York

Te poți plimba în voie prin clădirea uriașă pentru a te convinge că Paradisul chiar e o bibliotecă. Mai mult decît atît, e un loc unde poți lucra sau studia, chiar dacă nu ai abonament. Te legitimezi, intri și poți petrece cîteva ore bune în compania cărților sau, pur și simplu, scriind în liniște. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Nu departe de blocul meu, un băiat uşor zdrenţăros mi-a cerut bani în felul următor: „Daţi-mi şi mie ceva, că de două ore caut în gunoaie şi nu găsesc nimic“ (I. P.)

● Am primit un e-mail de la „Teneși Sport“ cu titlul „Elimină mirosurile neplăcute din frigider cu 1 leu“. Cine și-o fi ținînd „teneșii“ în frigider?! (C. Ș.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI