Carevasăzică, dragă Ion, m-ai dat la gazetă! În ce mă priveşte, cînd intru în divergenţă cu un prieten, prefer să-i dau un telefon. Sau să-i scriu, sau să-i trimit un mail. Pînă de curînd, şi tu făceai aşa. Ai recurs, sever, dar amical, la poşta electronică, fie cînd te-a deranjat opinia mea favorabilă despre cartea lui Liviu Bordaş, fie cînd, cu ani în urmă, te-a contrariat decizia mea de a da unor burse NEC numele lui Petre Ţuţea. Vigilenţa ta, chiar dacă puţin panicardă, m-a mişcat. N-am simţit nici o clipă că suspectezi buna mea credinţă şi că relaţia noastră e pusă în discuţie. Prin gestul de acum te-ai situat însă în afara acestei relaţii: ai devenit judecătorul meu şi al celorlalţi nouă semnatari ai unei scrisori adresate Consiliului Naţional al Audiovizalului (v. articolul „Cine este conformist?“, în Observator cultural, 24 decembrie 2010). E motivul pentru care îţi răspund tot public nu atît pentru a mă apăra, cît pentru că simt nevoia, încă prietenească, de a-ţi livra, sincer, motivele unei stupori şi ale unei dezamăgiri de natură să coloreze melancolic dialogul nostru de pînă acum. 

Pasajul cel mai năucitor al textului tău e acela din care rezultă că „cei zece“, condamnînd conformismul „corectitudinii politice“, trec de partea „celuilalt“ conformism, conformismul criminal al unei „politique du pire“, care „aşteaptă“ dezastrul ţării cu inevitabila lui consecinţă –  totalitarismul. „De necrezut“ e ultimul cuvînt al articolului tău. Dar există ceva mai greu de crezut decît acest verdict prin care stigmatizezi de-a valma o mînă de oameni cumsecade, dizolvîndu-i în massa „cîtă frunză şi iarbă“ (?!) a rasismului şi antisemitismului autohton? Marie-France Ionesco şi Toma Pavel susţinînd Protocoalele Sionului? David Esrig şi Lucian Pintilie adoptînd teoria complotului iudeo-masonic? Cristian Mungiu, Silviu Purcărete, Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu – versiuni de camuflaj pentru Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali? Crezi cu adevărat că Liiceanu şi cu mine visăm pogromuri? Putem fi, cu toţii, suspecţi de un asemenea „partizanat“? Cum reuşeşti, totuşi, să manevrezi cu atîta lejeritate ponciful perfid potrivit căruia orice rezervă faţă de extrema stîngă e cripto-legionară? Cum reuşeşti să cazi la nivelul unui proces de intenţie atît de rudimentar? Scrisoarea noastră spunea, în fond, două lucruri simple: 1) că un jurnalist nu poate fi urecheat că nu şi-a beştelit invitatul pentru opiniile sale greşite şi, mai ales, 2) că dacă el este urecheat, atunci aceeaşi urecheală trebuie aplicată şi pentru excesul de sens contrar, implicînd apologia dictaturii comuniste. Protestam, cu alte cuvinte, împotriva dublei măsuri. Dacă Cristoiu nu are voie să privească tandru spre „calităţile“ lui Zelea Codreanu, atunci nici alţii nu ar trebui să aibă voie să privească nostalgic spre „calităţile“ lui Ceauşescu sau ale unui cobzar al lui, din speţa lui Adrian Păunescu. Ce e atît de scandalos în această exigenţă? De ce e ea „stîngace“? „De necrezut“? Din punctul tău de vedere, Eugenia Vodă ar fi fost absolvită dacă l-ar fi întrebat pe Cristoiu ce crede despre antisemitismul lui Codreanu. Naivitatea ta e înduioşătoare. Poţi fi sigur că răspunsul împricinatului ar fi fost prompt (l-a şi dat de altfel, în ziare, după incident): „Nu sînt de acord cu antisemitismul!“. După un astfel de răspuns, ai fi privit mai blînd drăgălaşa lui imagine despre Căpitan? 

Din păcate, sînt trei locuri în articolul tău pe care nu le pot legitima prin „naivitate“. Nu mă grăbesc să vorbesc de rea-credinţă sau de o stranie orbire hermeneutică, dar nici n-am la îndemînă calificative mai inocente. A. Pretinzi că scrisoarea noastră face o comparaţie vinovată între Zelea-Codreanu şi Adrian Păunescu. Nu, Ion, ai citit cu o neatenţie duşmănoasă. Comparaţia noastră era între Adrian Păunescu şi Ion Cristoiu! Ne refeream la art. 47 din Codul Audiovizualului, observînd că prezentarea apologetică a unui regim totalitar e socotită inadmisibilă în cazul Cristoiu, dar tolerabilă în cazul celor care, ca Păunescu, au slujit zgomotos un asemenea regim. Ceea ce nu înţelegem este de ce lăudătorii unui personaj blamabil din spectrul comunist sînt consideraţi mai puţin vinovaţi decît lăudătorii unui personaj blamabil din spectrul legionar. B. Pari să ne dispreţuieşti într-atît, încît ne iei şi dreptul de a folosi corect limba română şi te complaci în meschine observaţii de formulare. Ne reproşezi că spunem: „nu discutăm… opiniile discutabile ale lui Ion Cristoiu“. Păi, ori sînt discutabile, ori nu – zici tu, sigur pe dreptatea şi pe gramatica ta. Dar în româneşte cuvîntul „discutabil“ a ajuns să însemne şi niţeluş altceva decît „obiect de discuţie“, „temă de dezbătut“. „Discutabil“ înseamnă „îndoielnic, contestabil, dubios“. Pot spune, deci: „Despre morala discutabilă a domnişoarei X nu vreau să discut“. Aşa şi noi, nu ne-am propus să discutăm despre opiniile discutabile ale lui Cristoiu. Cît trebuie să fii de pornit, ca să ne iei la bani mărunţi, pentru asemenea gingăşii stilistice? C. „Opiniile lui Ion Cristoiu sînt, pentru unii dintre noi, mai mult decît discutabile“ – scrie în „manifestul“ nostru. Aha! – jubilezi tu, încîntat să duci ancheta pînă la cele mai mici detalii. Deci unora dintre voi opiniile „în discuţie“ vă plac! Ar fi interesant de ştiut cui anume? Dar răspunsul e simplu, dragul meu! Ia, rînd pe rînd, numele semnatarilor şi judecă singur care dintre ei prezintă afinităţi cu invitatul dnei Vodă. Care dintre ei e compatibil cu opiniile rostite de ei. Ştii bine că un text poate cuprinde un „noi“ generic, fără ca asta să trimită neapărat la autorul (sau autorii) lui. Dacă încep un articol spunînd: „Pentru unii dintre noi, iarna e un anotimp antipatic“, ai să crezi că „noi“ se referă la mine? Şi ai să mă întrebi dacă nu cumva sînt schizofrenic de vreme ce sînt inclus în acest „noi“? Vezi, dragă Ion, la ce nivel am ajuns? Cum să nu mă smintesc cînd constat că, pornind de la răstălmăcirea trivială a acestui „noi“, eşti gata să presupui că, pentru unii din semnatarii scrisorii noastre de protest, Cristoiu e un exponent plauzibil şi că, deci, pentru aceiaşi,  „reabilitarea“ lui Codreanu nu e de exclus! 

La sfîrşitul unei recomandări pe care mi-ai solicitat-o pentru a intra în Uniunea Scriitorilor, mă declaram trist că te-am cunoscut prea tîrziu. Rămîn trist. Ar fi fost poate de preferat să mă limitez la cărţile tale şi la portretul tău livresc. Nu mă descurc cu hăţişul, enorm psihanalizabil, al portretului tău real. 

Al tău, descumpănit,

Andrei