Sîntem în Munții Sette Fratelli și ne întoarcem de la Tomba dei Giganti, un exemplar impresionant dintre cele peste șapte mii de nuraghes sarde, construcții megalitice de acum peste trei mii de ani. Peisajul este la fel de impresionant, cu golful Cagliari la picioarele muntelui acoperit de florile Mediteranei. În rest, pustiu. Cîteva case temporare de păstori și, mai jos, cîteva agro-pensiuni și vile ascunse printre copaci de plută. Ne e foame, dar nu există nici o locantă de acest gen pe aici. Mai aproape de poalele muntelui, dăm totuși peste o trattoria și ne repezim în ea. Este un local familial cu opt mese, toate pline. Ar mai încăpea vreo zece, dar proprietarilor nici nu le trece prin cap să mărească oferta: atît le este de ajuns.

– Aici spiritul capitalismului nu a pătruns încă… – îmi zîmbește Marco.

Prietenul nostru Filippo ne-a dat în­tîlnire pe plaja Poetto din Cagliari, una dintre bijuteriile Sardiniei, lungă de vreo 12 kilometri și lată ca plaja din Mamaia în vremurile ei bune. Terasele se înșiruie cît vezi cu ochii. La ora asta, toate sînt aproape pline. Eu îl aștept însă pe Filippo în dreptul singurei terase goale. M aș cam duce la o sută de metri mai departe, unde e lume la mese și voie bună, dar amicul nostru a fost ferm: mergem la Gigi!

Gigi e patronul. De cele mai multe ori, nu are chef de turiști: îl enervează. Stă pe șezlong și admiră marea. Cu Filippo este însă prieten, așa că sîntem serviți cu niște cafele și Campari-Spritz. Mai vin cîțiva obișnuiți de-ai casei. Gigi s-a așezat din nou pe șezlong și o lasă pe fata angajată cu ziua să-i servească pe cei abia veniți. Și stăm la taclale cu toții. E într-adevăr al naibii de bine, departe de agitația de la celelalte terase.

În seara trecută, am luat masa la o trattoria din vecinătate. Nu o văzusem niciodată deschisă pînă atunci. E tot un local familial, în care băiatul și fata servesc la mese, soțul se ocupă de primirea clienților, iar soția gătește. Pe noi ne-a văzut că sîntem străini – adică papagali –, așa că a venit la masa noastră, mi-a pus nu știu ce brînză atît cît trebuie în mîncare, a mai adăugat niște ierburi, explicîndu-mi într-un ritm alert cum se mănîncă felul acela.

Hai capito? – se rățoiește mami la mine, autoritar și tandru în același timp.

– Am capito, cum să nu – îi zîmbesc eu.

E clar, ne înțelegem de minune. De fapt, nici un italian nu-ți va spune vreo­dată că nu vorbești bine limba lor, indiferent ce-ai bîigui tu acolo încercînd să zici grazie!

A doua zi, pe la șase, ieșim să ne bem cafeaua de după-masă. Trecem pe lîngă aceeași trattoria și, în amintirea serii trecute, ne așezăm la o masă. Fata care ne a servit ieri mai aduce niște mese. Trece de vreo patru-cinci ori pe lîngă noi, dar nu ne aruncă nici măcar o privire. E deschis, dar cît de tîmpiți pot fi turiștii ăștia ca să se așeze la ora șase după-amiaza la o masă de restaurant? Sîntem clienți, avem drepturi! – îmi trece mie prin minte. Apoi mă enervez: ce negustori sînt ăștia care refuză să ne ia banii? În ochii fetei se citește un soi de indiferență suverană: n-am chef acum de banii voștri!…

Stăm de vorbă cu Filippo și Julia, soția sa, despre… perdele. Julia este nemțoaică. Au avut o discuție aprinsă pe tema asta, Julia neînțelegînd la ce folosesc perdelele.

– La italieni – ne explică Filippo – există o totală impudoare auditivă: auzi tot ce se spune în casă, pe stradă, peste tot. Dar există, în schimb, un soi de pudoare vizuală: anumite lucruri pur și simplu nu se arată. De aceea e nevoie de perdele, de pildă.

– Eu asta nu înțeleg! – intervine Julia. La noi, totul e la vedere, nu avem nimic de ascuns, nu? Dimpotrivă, nu pot să înțeleg cum poți să strigi în gura mare ce ți-a făcut bărbatul ieri, sau copiii, sau ce-a zis șeful, să folosești mobilul în mijloacele de transport. La noi, așa ceva nu se face!

Nu m-am gîndit niciodată la diferența nord-sud în termeni de intimitate auditivă versus vizuală. În spatele ei este, cert, ceva mult mai profund! Dar ce? Știu doar că totdeauna am fost șocat de casele „nordice“, fără gard și cu ferestre cît tot peretele, prin care puteai vedea tot ce se întîmplă în casă. Ce rușine!…

● Riposino… Cuvînt duios și sacrosanct. Nici în română – îmi dau eu seama acum – nu sună rău: un pui de somn. Ce tandru! Ce ademenitor! Ce uman! Riposino ar fi însă mai degrabă un puișor de odihneală. Cine nu înțelege sensul existențial al lui riposino – sau al grecescului teferici (sigur nu se spune așa, dar cu asta am rămas eu după șapte ani de școli de vară în Munții Pindului, cu acel riposino la umbra unui platano – nu poate înțelege sudul și, în consecință, nici Europa.

Europa cu două viteze, credem noi, privește doar Estul – și, în primul rînd, pe noi! Desigur, este și asta. Dar dincolo de conjunctura prezentă, care impune (sau nu) această dihotomie, rămîne o diferență mai importantă și mult mai veche: Europa cu două direcții. Max Weber a încercat să o explice prin protestantism (nordic) versus contrareformă și revenirea catolicismului (în sud). Într-un interviu, Jean-Michel Schmitt mergea puțin mai departe, arătînd că, în timp ce protestantismul a instalat în nord un capitalism rațional, „Europa de Sud s-a plasat într-un capitalism de lux și plăceri“ – capitalismo con un po’ di riposino… Astfel, nu este de mirare că aceste țări „nu au reușit niciodată să realizeze o relație de adeziune a Poporului la Stat“, pe care l-au eludat sistematic prin evaziune și clientelism: statul este totdeauna anti-riposino!

Nu-mi spuneți că nu e așa de simplu, căci știu și eu. Spun doar că, poate, nu totul se reduce la cît de repede mergi, ci contează și încotro te duci. Există un preț în ambele cazuri, desigur. Dar s-ar putea ca prețul plătit de „nord“ să fie unul irecuperabil: constatarea că la vie est ailleurs, vorba lui Kundera 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.