Se știe că Dumnezeu l-a pus pe Om să stăpînească peste toate animalele pămîntului. Dar de ce a făcut o și cum anume, asta nu se mai știe. Lucrurile au stat în felul următor: Creatorul a decis să confere domnia asupra lumii aceleia dintre ființe care are cele mai bune aptitudini de conducător, putînd astfel să păstreze ordinea și pacea între fiare. Așa fiind, le-a invitat pe toate animalele să declare ce știu să facă cel mai bine, urmînd ca El să decidă în consecință. Așa cum vă închipuiți, primul a ieșit Leul, fudul nevoie mare:

– Eu știu să sfîșii. Asta mi-e calitatea principală. Ba știu și să rag puternic, că-i bag pe toți în sperieți.

– Ambele sînt folositoare pentru un mare conducător, admise Domnul. Totuși parcă mai e nevoie și de altceva… Nu poți conduce numai prin teroare, deși se va încerca și asta… Hai să-l întrebăm acum pe Șarpe. Tu ce știi să faci cel mai bine?

– Să mă tîrăsc pe burtă, sîsîi Șarpele.

– Prețios lucru și de viitor! Dar mai potrivit pentru un ministru față de șeful lui de partid, pentru vreun adjunct față de ministru și un consilier față de un adjunct. Doar n-o să continui să te tîrăști pe burtă și cînd vei fi tu însuți rege ori împărat. Altcineva!

Veni la rînd Maimuța.

– Tu, dragă, la ce te pricepi cel mai bine?

– Să mă strîmb. Sînt genială pe domeniul ăsta.

– O să te faci de rîs. Orice ar zice unii, lumea nu-i chiar totdeauna un circ. Altcineva!

– Să încerc eu, mugi Boul. Marea mea calitate e tocmai asta: că sînt întotdeauna un bou.

– Or să te pună alții la jug, în loc să-i pui tu pe ei. N-ai înțeles deloc care-i arta guvernării, dar nu mă mir din partea ta, boule! răspunse Creatorul.

Mai ieșiră în față și alte cîteva animale – fără succes: Cîinele, de exemplu, care se lăudase că e foarte fidel, n-avu nici o șansă: „Asta nu-i o calitate de șef“, mormăi Dumnezeu. Iar cînd auzi că Țestoasa se laudă cu longevitatea ei, Dumnezeu chiar se indignă:

– Cum să dau lumea asta mare și frumoasă pe mîna unui șef care nu mai moare odată! Fugi din ochii mei. (Vorba vine, „fugi“.)

Fapt este că Dumnezeu devenea tot mai încurcat pe măsură ce le intervieva. „Animalele astea, își spunea, au fiecare calități remarcabile, dar sînt mult prea unilaterale. Fiecare nu știe să facă bine decît un singur lucru – ceea ce-i insuficient pentru domnia asupra lumii. Cumva să rezolv situația întemeind o republică? Parcă totuși îmi place mai mult autocrația. Să mai fac o încercare.“ Așa ajunse la Om.

– Zi, Omule, tu la ce ești cel mai bun?

– La mințit, Doamne.

– Interesant! Pe asta n-am mai auzit-o. Și cum vei folosi darul minciunii ca să dirijezi restul lumii?

– Păi, de exemplu, dacă oile și vacile nu vor mai avea pășune destulă, le voi spune că le-au mîncat-o caii, iar cailor – că le au mîncat-o oile și vacile. Sau iepurii. Sau hîrciogii. Oricum, n-or să dea vina pe mine, ci, dînd vina unii pe alții, se vor certa și bate între ei. La nevoie chiar, le voi spune că lupii sînt vinovați…

– Asta-i chiar o minciună sfruntată! O vor crede?

– Voi minți științific: erbivorele s-au înmulțit prea mult, fiindcă lupii s-au lenevit și nu le-au mai rărit. Așa că trebuie să-i pedepsim pe lupi, dîndu-le ore suplimentare de muncă, pentru ca să păstrăm fragilul echilibru ecologic. Pînă la urmă, după ce toți se vor certa și lupta, supraviețuitorii vor veni la mine ca să arbitrez disputa dintre ei și se va instaura o pace dreaptă.

– Hm, ingenios!

– Le voi spune și că, în schimbul păcii și ordinii, trebuie să-mi dea și mie din carnea, din pieile, din blănurile, din lîna, din laptele lor și că animalele care mă vor asculta vor ajunge după moarte…

– Te pomenești că la Mine, în Rai…

– Exact. Iar dacă totuși la un moment dat va fi foamete pe pămînt, fiindcă au mîncat tot ce-i bun și au prădat prea mult, am să le mint din nou, spunîndu-le că foametea e din cauză că n-a plouat, fiindcă Dumnezeu s-a supărat pe ele pentru păcatele lor.

– Adică o să dai vina pe Mine pentru politica ta rea, Om nerușinat!

– Ce să fac, Doamne? Eu voi fi cu ele acolo, pe pămînt, la muncă, în vreme ce Tu stai liniștit, te desfeți cu cîntatul îngerilor și te uiți la noi de sus!

Dumnezeu oftă, se gîndi puțin apoi zise:

– Admit că un timp s-ar putea să țină gogoșile tale. Dar ce te faci dacă, la un moment dat, bietele animale își vor da seama că le-ai mințit mereu și se vor uni cu toatele împotriva ta, ca să te pedepsească: leii și lupii vor voi să te sfîșie, bivolii să te ia în coarne, elefanții să te strivească, corbii să te izbească cu pliscul, șerpii să te muște, viespile să te înțepe și așa mai departe. Cum crezi că vei scăpa de furia lor?

– Voi scăpa, Doamne, fiindcă atunci le voi spune un adevăr – și nu unul oarecare.

– Și crezi că te vor crede, după atîta amar de minciuni, dacă o dată ai să le spui și tu un adevăr?

– Pe ăsta pe care li-l voi spune, Doamne, gîndesc că îl vor crede. Mai ales că-l poți și Tu confirma.

– Zău? Și care-i acest adevăr-miracol, mincinos nenorocit ce ești?

– Că sînt făcut după chipul și asemănarea Ta.